PRIN ȚARA SFÂNTĂ : 5 ZILE + 2 ORE (X) MUNTELE MĂSLINILOR (I)

PRIN ȚARA SFÂNTĂ : 5 ZILE + 2 ORE (X)

MUNTELE MĂSLINILOR  (I)

Autocarul lui Assad ne lasă la poalele Muntelui Măslinilor într-o stație în care sunt debarcați și îmbarcați turiștii într-un iureș continuu.

De la Ierihon la Ierusalim, drumul trecea peste Muntele Măslinilor. Marii profeți Iezechiel și Zaharia au anunțat, cu câteva sute de ani înainte, venirea lui Iisus pentru a-i pedepsi pe vrăjmașii Ierusalimului și pentru întoarcerea neamurilor către Domnul. Musulmanii cred că în Ziua Judecății un pod cu șapte arcade peste Valea Chedronului va lega Muntele Măslinilor de Haram al-Sharif. 

Mi-am adus aminte de basmul Povestea porcului al lui Creangă. 
Convingerea există și în tradiția iudaică. 

În Ziua Judecății, Mesia va coborî muntele, va intra în Ierusalim înviind morții.

Muntele Măslinilor este situat la est de Ierusalim, fiind despărțit de acesta de Valea Chedron amenajată și ea turistic. Este partea sudică a lanțului de dealuri al Iudeei centrale, având o înălțime maximă de 883 m, o graniță naturală între deșert și dealurile fertile ale Ierusalimului și, poate nu întâmplător, legătura spirituală dintre moarte și viață, lucru arătat de învierea lui Lazăr în Betania și de învierea lui Iisus în Ierusalim.

În prezent, zona se află sub administrație palestiniană.

Evangheliile descriu ultima parte a vieții Mântuitorului în acest loc, începând cu Intrarea în Ierusalim și până la Înălțarea Sa la ceruri.

Parcurgând Muntele Măslinilor dinspre Betfaghi, de pe malul estic, înspre Ierusalim, Iisus a intrat în Orașul Sfânt.

Pe malul estic al Muntelui Măslinilor se află Betania, unde există o biserică ce marchează locul casei lui Lazăr, a Mariei și a Martei (Ioan 1:11). Adesea, Iisus venea de la Templul din Betania pentru a se ruga și odihni în acest loc plin de măslini. „Și ziua era în templu și învăța iar noaptea, ieșind, o petrecea pe muntele ce se cheamă al Măslinilor.” (Luca 21/37).

Pe Muntele Măslinilor a rostit Mântuitorul cuvântarea eshatologică (Matei 24:3; Marcu 13,3) ținută la cererea apostolilor săi: „Spune-ne când vor fi acestea și care va fi semnul venirii Tale și la sfârșitul veacului.” (Matei XXIV, 3).

În Evanghelia lui Matei (cap. XXIV-XXV) găsim totul scris despre dărâmarea Ierusalimului, despre revenirea Sa și Judecata cea mai de pe urmă. „Vedeți toate acestea ? Amin zic vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească.” După cum se știe, demolarea Ierusalimului s-a întâmplat 37 de ani mai târziu. 

De reținut, Templul, mândria poporului iudeu, abia fusese terminat de 7 ani !

„Luați aminte, să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos și pe mulți îi vor amăgi” (vers. 4-5). Cuvintele Domnului s-au împlinit întocmai. Istoria e plină de indivizi, care s-au dat drept Mesia.

Revenirea Domnului Iisus (XXIV, 29-39) va fi „precum fulgerul iese de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului” (vers. 27). Astfel, nimeni nu va trebui să-L caute prin locuri îndepărtate și ascunse, deoarece venirea Lui va fi văzută de toți dintr-o dată în toată măreția Sa. 

„Mulți prooroci mincinoși, mulți falși Mesia, 
vor fi și înainte de sfârșitul lumii.” (vers. 23-24).

Ultimul va fi Antihristul sau „omul nelegiuirii”, „fiul pierzaniei”, „potrivnicul” (II Tes. II, 4), care va folosi toate mijloacele de luptă ale stăpânului său, Satan, împotriva Bisericii. „Soarele se va întuneca iar luna nu-și va mai da lumina pe cer; stelele vor cădea din cer, iar puterile cerului se vor clătina” (vers. 29). „soarele se va întuneca și se va ascunde iar crucea se va vedea, pentru ca va fi mai strălucitoare decât razele soarelui.” ș.a.m.d.

Semnele au fost prezise de profeți în Vechiului Testament, precum Isaia (XIII, 9-10; XXXIV 4), Ieremia (IV 28) sau Ioil (III, 4). Actuala ordine din univers se va perturba. Apostolul Petru, ca și profetul Isaia, vorbește despre „ceruri noi și pământ nou în care va locui dreptatea” (II Petru III, 13; Isaia LXV, 17; LXVI, 22). „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului…” (Matei. XXIV, 30). Toate aceste scenarii au fost preluate de citadela filmului, Hollywood, îngrozind lumea cu producții cinematografice, care mai de care mai cutremurătoare ! Lelea Safta leșină de fiecare dată, dar nu renunță să vadă „apocalipsele” tot mai sofisticate.

În astfel de realități apocaliptice, „Fiul Omului va veni pe norii cerului cu putere și cu mărire multă.” Mântuitorul descrie revenirea Sa, așa cum a făcut-o și profetul Daniil „a văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului spre Cel vechi de zile. Lui i s-a dat stăpânirea, slava și împărăția…, iar împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Daniil VII, 13-14). 
„Nici Fiul nu știe ziua și ceasul” când se vor împlini toate acestea ! 
Această mare taină rămâne, până când Dumnezeu-Tatăl, managerul general al actualului program Homo sapiens sapiens (3), va decide când va fi timpul potrivit pentru a-L trimite pe Fiul Său a doua oară în lume, în funcție de modul în care omenirea a respectat programul dat la începutul derulării lui (vezi Bibila, cărțile I-V) prin crearea prototipului Adam. 
Acum cca 8.000 de ani (7.537 la români). 
Veghetorii sunt cei care transmit periodic rapoarte, intervenind numai în situații fără limită (vezi Cernobâl, Fukushima ș.a.), afirmă adepții extratereștrilor antici.
Logic, ei sunt în acele OZN-uri care tulbură mințile oamenilor și de care se feresc să vorbească, de decenii întregi, cei care știu ceva concret.
 Lumea a evoluat prin trimiterea periodică a unor civilizatori de tip Leonardo da Vinci, Jules Verne, Nicola Tesla … și cu transferul a tot felul de tehnologii. Greu cu tainele lumii !

Așa că îndemnurile la veghere (Matei XXIV, 40-XXV, 30) nu sunt deloc întâmplătoare. Cele întâmplate la Potop, acum cca 5.300 de ani, tot mai mult confirmat științific, ar trebui să ne fie învățătură de minte ! 
Însă, nimeni dintre semenii de atunci nu a voit să dea atenția cuvenită avertismentului transmis. Lucrurile se cam repetă !

Mulți oameni vor ignora semnele mari care se vor produce, spun profeții. 
Ceea ce Mântuitorul comunică este necesitatea stării de veghere, de trezire sufletească, pe care o explică în trei parabole: parabola servitorului bun și a celui rău, parabola celor zece fecioare și parabola talanților.

În prima, așa cum am decodat-o / înțeles-o, e vorba de comportarea slugilor / slujitorilor lui Dumnezeu. Adică, a „unșilor lui Dumnezeu”, conducători ai popoarelor și capi ai Bisericii (între timp, apărând mari scindări cu tot felul de biserici și bisericuțe). Cei buni și cei răi. Primii se îngrijesc tot timpul de popoarele lor, pe când conducătorii răi cred că Dumnezeu nu va veni curând și nu-și fac datoria, asuprindu-și poporul. Transferul se face și la nivelul fiecărui individ. Nesocotirea poruncilor este greu pedepsită ! 
Iubește-ți / slujește-ți aproapele ! este noua porunca dominantă, indiferent de locul avut pe scara socială de fiecare trăitor.

Pedeapsa pentru asemenea slujitori s-a dovedit a fi cruntă de fiecare dată. Istoria omenirii ne oferă nenumărate dovezi în acest sens.

Parabola celor zece fecioare (Matei XXV, 1-13) am sintetizat-o prin „Prevederea este mama înțelepciunii” sau „Păstrează bani albi pentru zile negre” sau „Bine faci, bine găsești”. În caz contrar, rugămintea „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă !” este tardivă și va primi teribilul răspuns: ”Nu vă cunosc pe voi.”. Fără îndoială, „Dumnezeu este iubire” (I In. IV, 8), dar „iubirea nu poate fi nedreaptă”, spune pe drept cuvânt pr. prof. Dionisie Stamatoiu.

Parabola talanților (Matei XXV, 14-30) îndemnă la necesitatea respectării programului dat, accentul fiind pus pe valoarea faptelor bune și pe datoria fiecăruia de a înmulți darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. De modul în care fiecare își gestionează propriul segment de viață, așa va trăi. 
Dumnezeu nu cere aceste daruri înapoi, ci vrea doar să le înmulțim, să le cultivăm în vederea desăvârșirii propriei personalități și spre binele semenilor noștri, pentru progresul societății omenești. 
Sună a limbă de lemn ?! După unii.

Cuvântarea eshatologică ținută de Iisus se încheie cu informații privind Judecata cea mai de pe urmă (Matei XXV, 31-46). Judecata se derulează printr-o separare permanentă a celor buni de cei răi. Criteriile de bază sunt: credința în Dumnezeu și în programul său, faptele iubirii de Dumnezeu și ale iubirii / comportamentului față de ceilalți semeni.

Judecata nu o va face Dumnezeu Tatăl, ci Dumnezeu Fiul Iisus, ne comunică proorocul Daniel (Daniil VII, 13-14; XII, 1-13). Dacă prima dată Hristos a venit smerit, suferind multe umilințe ca să resusciteze lumea decăzută, la sfârșitul veacurilor, când tainele lui Dumnezeu se vor descoperi, 
El va reveni să judece viii și morții. 
Fără complet de 3 sau 5 judecători iar sentința va fi definitivă și executorie !
În profeția lui Ioil (IV, 12-14), se afirmă că popoarele vor fi chemate la judecată în Valea lui Iosafat, la pârâul Cedrilor, situat la răsărit de Ierusalim, la poalele muntelui Măslinilor. 

Exact acolo unde Domnul a fost vândut acum aproape 2000 de ani !

Am simțit nevoia să scriu acestea deoarece le consider esențiale pentru înțelegerea vieții în ansamblul ei. De fapt, să înțelegem mesajul programului dat de Dumnezeu. Numai de fiecare în parte depinde împlinirea existenței sale pe Terra, unde are o misiune de îndeplinit. Misiunea e greu de conștientizat, ceea ce dă naștere la mult zbucium, mai ales din partea celor care nu cercetează Cărțile și ignoră sfaturile date de cei învățați și bine intenționați. 
Iar cei care le cercetează sunt și mai contrariați, deoarece decodarea capătă, în funcție de epocă, noi și noi înțelesuri. 

*

Evenimentele din ultima săptămână de viață pe Terra a Mântuitorului și înălțarea Sa la cer au început să fie comemorate pe Muntele Măslinilor încă din perioada bizantină (sec. IV). Împăratul Constantin și mama sa, împărăteasa Elena, mama lui, au jucat un rol decisiv. În secolul al VI-lea, existau, deja, 24 de biserici. Nici una nu a rezistat vremurilor potrivnice, dar peste ruinele lor s-au ridicat mereu alte și alte lăcașuri, cele de azi fiind de dată relativ recentă (sec. XIX-XX).

După câțiva pași intrăm în Biserica Mormântului Sf. Maria, un lăcaș semi-îngropat săpat în piatră în formă de cruce, care a adăpostit vremelnic, după moarte, trupul Maicii Domnului, până la ridicarea la ceruri. 

„Între anii 325 și 337, împărăteasa Elena a ridicat aici o bazilică. În secolul al V-lea, peste ea s-a înălțat bazilica superioară, vechiul sanctuar cu mormântul Maicii Domnului devenind o criptă subterană. În anul 614 biserica a fost distrusă de perși, împreună cu alte biserici din Palestina, dar a fost refăcută în scurt timp. În secolul al XI-lea, cruciații au înălțat o altă biserică, 
care se păstrează, parțial, până astăzi.”

Deși biserica de deasupra a fost distrusă de mai multe ori, cripta a fost ocrotită, deoarece și musulmanii o venerează pe „mama profetului Iisus”.

Nu-i așa că pare ciudat ? Încurcate mai sunt căile Domnului !

Biserica a fost reconstruită în anul 1130 de către călugării benedictini, preluată, apoi, de franciscani, după plecarea cruciaţilor. 

O pădure de candelabre și de candele prăfuite, cu becuri arse și cu zeci de fire atârnă inestetic (au fost aduse de credincioşi din toată lumea). Locul este ușor neîngrijit, lipsind mâna unui gospodar. Cauza ? Existența mai multor slujitori, creştini greci, armeni, sirieni, copţi şi etiopieni, care şi-au împărţit dreptul de a oficia slujbe în biserică, fără a se preocupa prea mult de amenajarea interiorului.

Cum cobori scările, pe dreapta și pe stânga, sunt capele dedicate părinților fecioarei Maria și Dreptului Iosif, soțul Sf. Maria. 

La locul mormântului, există o piatră pe care a stat trupul Sfintei Maria, până la ridicarea Sa la ceruri.

În aceeași curte, în dreapta, se află locul unde Iisus le-a cerut apostolilor să se odihnească în așteptarea lui: „Atunci Iisus a mers împreună cu ei la un loc ce se cheamă Ghetsimani și a zis ucenicilor: Ședeți aici, până ce Mă voi duce acolo și Mă voi ruga.” (Matei 26, 36).

Urcăm pe străduțele înguste și ajungem pe culmea dealului, la locul înălțării lui Iisus la ceruri spre așezare „de-a dreapta Tatălui ceresc”.

De pe vârful Muntelui Măslinilor a avut loc înălțarea la ceruri a Domnului, după cum aflăm din Faptele Apostolilor. La patruzeci de zile de la Înviere, în ziua numită de Sf. Ioan Gură de Aur 
„ziua cea mare, cea cinstită şi cea luminoasă a Celui Răstignit'' 

Maica Domnului a stat şi a privit înălţarea acestuia la ceruri. 

Capela Înălțării Domnului a fost ridicată în 1910. 
Un lăcaș a existat încă din anul 390, dovadă ruinele bizantine din curte, confirmate de arheologi, însă locul a fost transformat în moscheia care există, din 1198, lângă capela de formă octogonală. 

Iar pare ciudat, dar amintesc că Islamul îl recunoaște pe Iisus ca profet.

Lângă Biserica Înălţării, se află Paraclisul Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe locul în care s-a găsit capul Sf. Ioan Botezătorul, ascuns aici de mironosiţa Ioana, după ce l-a găsit aruncat din porunca regelui Irod. 
Se păstrează fragmente din mozaicul originar al primei biserici armene, din secolul al VI-lea.

Peste drum de capelă, într-o grădină luxuriantă, se găsește biserica rusă închinată Înălțării Domnului Iisus. Clopotnița, care datează din 1870, are şase etaje și este una dintre cele mai înalte clădiri vechi din Ierusalim, care a dat, totodată, numele satului palestinian, Al-Tur (Turnul în arabă). 
Din păcate, biserica nu este deschisă turiștilor.

La mică distanță, pătrundem într-o grădină ciudată care aduce a labirint. 

Tot împărăteasa Elena a construit o biserică pe locul unde, din 1920, se găsește Biserica Tatăl Nostru (Eleona). 

Biserica inițială a fost distrusă de perși și reconstruită de cruciați. 
Clădirea a rămas abandonată după cucerirea Ierusalimului de către musulmani, fiind refăcută în anul 1868, când Aurélie de Bossi, prințesă de la Tour d’Auvergne, a cumpărat proprietatea, pe care, apoi, a lăsat-o moștenire surorilor Carmelite și care face parte din Domaine National Français. 
Aurélie de Bossi a pus să fie aplicate pe pereții bisericii și ai claustrului panouri din ceramică inscripționate cu rugăciunea Tatăl Nostru în diferite limbi și dialecte. Cu timpul, nemaifiind loc, au fost ridicate ziduri prin curte, pe care s-au amplasat noi panouri. În total, sunt peste 140. 

În biserică, avem parte de o mare surpriză. Varianta în limba română se află în dreapta altarului, în stânga fiind cea ... japoneză ! 
Chiar dacă cuprinde câteva greșeli de redactare și de poziționare a culorilor tricolorului, nu are cum să nu te impresioneze plăcut, decizia prințesei.

Pe atunci, eram francofoni de clasă !

Intrarea în biserică a fost construită peste grota în care, în tradiția cruciată, Iisus și-a învățat discipolii rugăciunea Tatăl Nostru (Pater Noster în latină), cunoscută și ca rugăciunea Domnească sau ca rugăciunea rugăciunilor. 
Evanghelia după Matei (6/5-13) arată că rugăciunea a fost dată în timpul predicii  pe Muntele Galileei iar cea după Luca (11,1-4), menționează că a fost dată în drumul dinspre Galileea către Ierusalim. 

Tatăl nostru este o rugă cu mesaje simple, dar greu de respectat de către unii. „Repetitio, mater studiorum !” Nu strică niciodată !

Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfânt este numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pre pământ.

Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și iartă-ne greșalele, precum și noi iertăm greșiților noștri.

Și nu ne lăsa pre noi duși în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Căci a Ta este împărăția, slava și puterea

în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

Amin !

Rugăciunea Tatăl nostru cuprinde trei părţi: 

invocarea, cele șapte cereri şi încheierea. 

Sunt tot felul de discuții, dezbateri, interpretări privind corectitudinea traducerii rugăciunii, însuși Papa Francisc exprimându-și recent o opinie, cu care, în principiu, sunt de acord, deși traducerea lelei Safta este mai pe înțelesul meu.

 

De la Biserica Pater Noster, drumul continuă de-a lungul crestei dealului de unde vedem Ierusalimul. Privim zidurile masive ale cetății, Biserica Sf. Mormânt, cupola Moscheii lui Omar, 

ridicată pe locul în care s-a aflat Templul evreiesc …

Coborâm pe lângă Cimitirul evreiesc unde sunt și mormintele profeților Agheu, Zaharia şi Maleahi (sec. V î. Hr). Este cel mai vechi (2500 de ani) și cel mai mare cimitir evreiesc din lume (cca 150.000 de morminte). 

E o adevărată luptă obținerea unui loc de veci, deoarece există credința (Zaharia 14, 4) că de aici va începe învierea morților la revenirea Mesiei, când va intra în Ierusalim în drum spre cel de-al Treilea Templu.

Mormintele sunt, de fapt, niște cutii din piatră, mai nou turnate din beton, unde decedatul este depus până la apusul soarelui. O slujbă simplă, fără tot soiul de obiceiuri mai mult sau mai puțin locale. Pe unele se văd puse pietre de mici dimensiuni, semn că cei trecuți la Domnul sunt vizitați de neamurile și prietenii rămași în viață. Constat că un loc la cimitirul bucureștean Bellu pare a fi joacă de copii, aici vehiculându-se sume de ordinul sutelor de mii de dolari !

Ajungem la Biserica Dominus Flevit (Domnul plânge), construită în formă de lacrimă, amplasată într-o frumoasă grădină. De aici, a privit Iisus spre Cetatea Ierusalimului şi a plâns-o pentru necredinţă, profeţind distrugerea ei şi pieirea lumii vechi, moment descris în Evanghelia după Luca (19/41-43): „Și când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta ! Dar, acum ascunse sunt de ochii tăi ! Căci vor veni zile peste tine când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și te vor strâmtora din toate părțile.” …„Adevăr grăiesc vouă, că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească.”, 
ceea ce s-a și întâmplat în anii 70 și 132.

Templul iudaic n-a mai fost refăcut, rămânând doar acel segment din zid, devenit celebru, numit Zidul Plângerii.

În dreapta, după un grilaj, se află camere mortuare cu osuare datând din secolele I-IV. A existat și o bazilică în sec. al IV-lea, ale cărei mozaicuri s-au păstrat. Pe ruinele ei, între anii 1954 și 1955, arhitectul și călugărul franciscan italian Antonio Barluzzi (1884-1960), creator și restaurator al mai multe lăcașuri creștine din Israel, a ridicat actuala biserică.

Privim, din nou, Ierusalimul. Deslușim, cu ajutorul Alinei, drumul de la casa marelui preot iudeu Ana la cea a preotului-judecător Caiafa aflate la câțiva kilometri una de alta. E calea pe care a fost purtat Iisus de către soldații romani după ce l-au arestat, pentru a fi judecat. Niciunul dintre cei doi, însă, nu și-a asumat rolul de a hotârî. 
Așadar, nu e doar o metaforă, ci o realitate, devenită metaforă !

Coborâm străduțele abrupte și trecem pe lângă Biserica Sf. Maria Magdalena, care aparține unei monastiri ortodoxe ruse. Biserica a fost ridicată în stil rusesc vechi între anii 1870 și 1888 din ordinul ţarului Alexandru al II-lea în memoria mamei sale. Cele șapte cupole aurite sunt vizibile din multe puncte ale orașului. Fațada bogată, a fost sculptată în calcar alb. 

Deasupra intrării se află un mozaic circular înfățișând-o pe Maria Magdalena,  prima care l-a văzut pe Iisus după Înviere „Și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (duminica), El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El și care se tânguiau și plângeau" (Marcu 16, 9-10).
- va urma -

S-auzim numai de bine !

hagi Sergiu Găbureac

https://www.facebook.com/sergiu.gabureac.3 

http://blogulluigabu.blogspot.ro/,

gsm_as@yahoo.com

Tel.  0771 631.065