TOATE DRUMURILE DUC LA ALBA ! (I) Chiar și prin Tg. Secuiesc (pagini de jurnal paranormal)

  

Hai-hui prin Țara Mioriței

TOATE DRUMURILE DUC LA ALBA ! (I)
CHIAR ȘI PRIN TÂRGU SECUIESC

Mă trezesc, aproape ca de fiecare dată când plec la drum lung, cu cinci minute înainte de a suna ceasul. Echiparea, cele 16 luni de armată își spun cuvântul și acum, și în 15 minute îmi iau rămas bun de la ardeleanca mea.

Cobor de deasupra Bucureștiului. Jos, constat lipsa gentuței care servește cauza de peste 25 de ani. Nu aveam cum să o las acasă ! Ajung în stație și drept recompensă apare imediat 335, apoi metroul. La Gara de Nord primul paranormal al zilei. Nu o iau pe traseul obișnuit de ieșire, ci și pe un culoar zicându-mi că voi ieși la Muzeul CFR, locul obișnuit al întâlnirii cu ceilalți. Aiurea ! Am ieșit undeva în fața gării, în stânga. 

Zic ceva mărunt în gând și întorc trollerul spre direcția programată. Ajung, nimeni ! Stau două minute și dau telefon. „- Unde sunteți ?” Capo di tutti capi: „– Cum unde, în fața gării, în stânga !” Era suficient, la traversare, să fi privit în stânga și vedeam microbuzul lui Eugen. Concluzia, îngerașul a avut grijă să mă îndrume, dar cine să înțeleagă !?! Nimic nu este întâmplător ! Cât de bine explică Paolo Coelho asemenea mici sau mari „întâmplări” din viața pâmântenilor.
Reîntâlnirea cu grupul dur al Clubului Numismatic Mihai Eminescu de la Cercului Național Militar București 

este de fiecare dată prilej de bucurie.

Mai stăm cinci minute și o luăm cu viteza melcului pentru a ieși din București spre Valea Prahovei. La Ploiești, pe vechea bretea, oprim pentru micul dejun, augmentat cu trei cutii de jumări, saleuri și palinca de rigoare. Altfel merge cafeaua !

Plini de curaj străbatem binișor și cu voie bună celebra arteră, nici azi trecută la autostradă de talie europeană, 

vedetă tv în zilele de weekend mioritic.

Primul obiectiv al ieșirii noastre tematice, grupul având, majoritar, doar ieșiri cu ținte prrestabilite, este vizita la Tg. Secuiesc pentru a vedea sau revedea vestita colecție a prietenului nostru, Ernő Beke, din Casa Colecțiilor.
Tg. Secuiesc, un orășel cu circa 16.000 de locuitori, al doilea centru urban al județului Covasna, după reședința Sfântu Gheorghe (50.000 loc.), apare menționat documentar în 1407. În 1427, regele Sighismund declară localitatea ca loc de târguri sau târguieli (n.m.), pe atunci cu numele Târgul Turiei. În evul mediu aici are loc o dezvoltare masivă a breslelor, de aceea este numit și orașul breslelor, cizmarilor și al curțiilor.

După secuiul Orbán Balázs, scriitor, etnograf, istoric și om politic, urbea este cunoscută ca Parisul ținutului Trei Scaune. Apropo, grupul pe FB al satulului meu natal este Chițocul mai frumos decât Parisul ! Suntem francofoni, ce naiba !
Centrul orașului pare încremenit la nivelul anilor interbelici, existând promisiuni, la fiecare campanie electorală, că totul se va schimba radical. Nu știu cum se spune radical în ungurește. Fiind prea de dimineață, unii dintre noi nu prea am fost convinși de angajamentele aleșilor locali.
Tg. Secuiesc a fost un oraș de soldaţi, cele șapte triburi de secui avâd misiunea istorică de a apăra granița de est a noului teritoriu cucerit de maghiari, Transilvania, în 1150. Să nu uităm că peste 5.000 de secui, mercenari de elită ai timpului, au luptat alături de moldoveni și în celebra bătălie de la Podul Înalt, condusă tactic de Ștefan cel Mare !

Controversele istoriei sunt astăzi mult atenuate de modul rapid de evoluție a Europei civilizate.

 De băgat bățul prin gard o fac indivizi din toate etniile. Chestie de educație, capitol la care stăm tot mai prost !
Un ultim obiectiv important este aici Sala Polivalentă, secuii fiind mari iubitori de practicare a sportului.
I-am promis dlui Ernő că vom reveni să le vedem pe îndelete.
Coborâm din elegantul microbuz al moldoveanului Eugen. Pe trotuarul de vizavi, ne aștepta dl Ernő Beke pentru a ne conduce la cunoscuta sa casă muzeu, 

inaugurată la 29 august 2010.

Casa Colecțiilor se află chiar în centru, în Curtea 20. 

Nu vă puteți închipui ce veți vedea la subsol și la etaj. 

Nu mi-a trecut vreodată prin minte că voi privi minute în șir o colecție de figurine Kinder cu peste 10.000 de piese. 

Numai unicate !

La fel, mii de sticluțe de parfum, de bere, mai nou și de lapte (a zis maestrul Păstorel că el n-a văzut oameni beți lapte !), degetare, biluțe de sticlă, calendare de buzunar, pahare, lacăte, ascuțitoare, pixuri, insigne, sculpturi, centuri de castitate, lingurițe, cupe sportive, medalii, diplome și multe, multe altele ... în total aproape 200.000 de piese, 

deși pliantele vorbesc doar de 50.000. 

Să las imaginile, puține e drept, să vorbească !

Talentul de povestitor și întrebările capcană, care fac parte din regia prezentării, încântă asistența. Dl Beke este și autorul volumului Felicitări din Trei scaune, vol. 1. În cele 236 de pagini ne dă informații exhaustive despre zona Covasnei, locurile natale și ale ardelencei mele de la polul frigului !

Cum a început totul. Ne spune, calm, autorul: 

„Eram bolnav și mama a adus o vedere cu o cloșcă cu pui și mi-a povestit despre ea. Atât de tare mi-a plăcut că atunci când m-am însănătoșit am început să merg la vecini să întreb dacă au asemenea vederi. Nu au avut. În schimb, au avut altele. Așa că astăzi am peste 60 de mii de astfel de vederi din toată lumea”. 

Absolut normal, dacă oamenii au avut și alte lucruri 

nu era păcat să nu le adauge colecției ?

Fiindcă tot am vorbit de păhărele de pălincă, am folosit câteva pentru momentul darurilor, cu schimburi și achiziții de noi piese, însoțite de dezbateri și discuții privind vechimea, starea fizică, raritatea, costul ...

Găsiți păhărelul care nu are ce căuta în această vitrină ?

Doar una din întrebările capcană ale domnului Ernő Beke.
După câteva ore, ne desprindem cu greu de mirajul sălilor vizitate, pentru a continua drumul spre Alba. 

Köszönöm mindent, Beke Ernő úr !

Nu am părăsit orașul înainte de un prânz secuiesc de neuitat !

Da, se poate ajunge la Alba Iulia și prin Tg. Secuiesc !

La drum !

 

Din nou la drum !

 

Din nou la drum !
 
Ne îndreptăm, cu microbuzul lui Alexandru, spre noua țintă - Roșiori de Vede, cunoscut în vechime sub numele de Russenart sau Rușii de Vede.
Se anunță o zi de primăvară cu mult soare, cu două zile înainte de 8 Martie, marea sărbătoare laică, care îngrijorează pe mulți bărbați ai Țării Mioriței. Apropo, am auzit că, inițial, se fixase ziua de 6 martie, însă până s-au hotărât femeile cu ce să se îmbrace s-a făcut 8 martie. Răi, dom’le, răi ! Unii !

Ca de obicei, la ieșirile nucleului dur al Clubului Numismatic Mihai Eminescu, o primă oprire la Monastirea Coșoteni, aflată la doar 4 km de Roșiori de Vede.

În vale, în razele soarelui dimineții vedem micuța biserică care a trecut prin veacuri, monastirea, în ansamblul ei, nerezistând timpului din varii motive.

Este cel mai vechi lăcaș de cult din Teleorman și unul dintre cele mai vechi din România, având peste 500 de ani vechime. 

Legenda consemnează modul în care Negru Vodă scapă de urmărirea turcilor, pe la 1300, ascunzându-se aici într-o scorbură. Apoi, a pus potcoavele calului invers, i-a dat drumul să plece și astfel a scăpat de iataganul turcesc.
Drept recunoștință față de pronia cerească, ridică schitul în jurul arborelui salvator.

Pe locul vechiului schit din vremea lui Negru Vodă, peste 300 ani, în 1647, domnitorul Țării Românești, Matei Basarab, ridică actuala bisericuță, pe care o vedem de pe dealul, unde s-a dezvoltat satul omonim. În această localitate, a văzut lumina zilei vestitul cărturar Radu Grămăticul, care, la porunca domnitorului Petru Cercel, a tradus în 1574,  Tetraevangheliarul, aflat astăzi la British Library.
Aici, a funcţionat, un timp, o şcoală la care învăţau copiii boierilor locului. Dovezi ale acelor vremuri le găsim prin documentele cercetate cu acribie de generalul maior (r) Valentin Becheru, ghidul nostru de astăzi. Moşiile pe care le primea monastirea în dar sunt atestate doar în hrisoavele lăcaşului. Biserica a fost restaurată, în 1708, de domnitorul Constantin Brâncoveanu transformând-o în metoc al Monastirii Văcăreşti (Bucureşti).
În 1864, monastirea multiseculară este total sărăcită rămânând fără averi. 

Abia în 2014 este readusă la rangul de monastire cu hramul Sf. Mare Mc Dimitrie, izvorătorul de mir, azi, cu un singur călugăr, care ne povestește că lăcașul a fost consolidat şi restaurat, în urma  amplelor lucrări demarate în 1997, 

finalizate în 2016.

 

Impresia personală este că cineva și-a bătut joc de acest monument străvechi privind restaurarea. Urmele, lăsate de tot felul de hoarde trecute prin această vale largă, plină de păduri odinioară, și ale localnicilor, relativ recente, se văd pe pereții scrijeliți, cu puține zone în care mai poate fi văzută pictura de altădată. 

Nu e prima oară când întâlnesc această stare de lucruri.

Pisania monastirii, pusă la 1 august 1647, se păstrează la Muzeul de Artă al României.

Trunchiul copacului în a cărui scorbură s-a ascuns Negru Vodă este zidit în peretele din dreapta bisericii, după ce o bună bucată de vreme a servit pe post de sfântă masă în Altar.

În 2025, prin grija Fundației Radu Grămăticul, a fost ridicată în curtea bisericii o troiță în memoria eroilor militari transmisioniști, monastirea fiind azi considerată protectoarea celor din comunicații, așa cum este Monastirea Putna pentru armata terestră, Monastirea Dintr-un Lemn (jud. Vâlcea), lăcaș de închinăciune și rugă al aviatorilor și marinarilor militari ș.a.

*
Ne îndreptăm spre Roșiori de Vede, oraș ridicat pe locul unui castru roman, care făcea parte din Limes Transalutanus (secolul III e.n.). 

Tot aici, între Limes Transalutanus și apa vânătă, râul Vedea de azi, se afla și cetatea daco-romană Arcinna (Artinna).
În 1338, cetatea Cervenul (20 km de Ruse) a fost cucerită de turci, prin incendiere, după cum grăiește o cronică a timpului. A ars, zile și nopți, sub privirile sutelor de călugări din sihăstria din apropiere. Astfel, mulți au plecat din Cetatea lui Roșu. O parte sunt fondatorii orașului Ruse, alți au trecut Dunărea stabilindu-se în micul târg pe râul Vedea, devenit Rușii de Vede.
O atestare, din 1394, menționează că, o dată cu împărțirea administrativă a țării, realizată de Mircea cel Bătrân, așezarea devine reședința județului Teleorman, statut de care orașul se va bucura mai bine de 400 de ani.
În hrisovul dat de Neagoe Basarab Monastirii Culumuș (Muntele Athos) (1512-1513) apar așezările Sârbii și Rușii, iar numele complet este menționat în actul emis la 18 mai 1526, în cancelaria domnitorului Radu de la Afumați. Cezar Bolliac afirmă că Mihai Viteazul dăruiește moșia Rușii de Vede călărașilor lui de acolo. Astfel, Teleormanul beneficiază încă din 1831 de un oraș, Ruși, și două târguri, Zimnicea (1835) și Mavrodin, aflate pe moșii.
La 1 iulie 1834, grupuri de locuitori din Mavrodin și Zimnicea hotărăsc înființarea unui oraș liber de orice ingerință străină, Alexandria, după numele domnitorului Țării Românești, Alexandru Dimitri Ghica. Istoria își urmează cursul și la 24 ianuarie 1995, orașul Roșiorii de Vede devine municipiul Roșiori de Vede, azi cu circa 22.000 de locuitori.
Geografii ne comunică amplasarea localității „între coline domoale și pâlcuri rămase din vestita Pădure Nebună a Teleormanului” (dovadă, la numai 25 km nord în satul Plopi, se află cel mai bătrân stejar din România).
Roșiori de Vede se află pe malul drept al râului Vedea și la 100 de km de București, pe care îi străbătusem dimineață, trecând prin localități cu nume cu rezonanțe istorice Prunaru, Buzescu, Peretu, Troianu. Prin oraș, se vorbește de „drumul lui Traian”, „drumul oii”, al „țintei” sau al „olacului”. Ghidul nostru amintește și de personalități ale locurilor: Dimitrie I. Berindei, gen. Anton Berindei, Gala Galaction, Zaharia Stancu, Marin Preda, Floarea Calotă …

Ei, da, venisem aici pentru a participa la evenimentul cultural comemorativ dedicat preotului, doctor și profesor de teologie, Gala Galaction (Grigore Pișculescu), fiul arendașului Nicolae Pișculescu și al Chiriachiei Ostreanu, 

fiica preotului din Roșiorii de Vede.

În cei 82 de ani de viață, Gala Galaction a mai fost și scriitor, filozof și critic literar, traducător al Bibliei în Limba Română, împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu (după texte din ebraică și greacă). Autorul cunoscutului roman Papucii lui Mahmud, a cărui acțiune se petrece în Roșiori de Vede, și-a făcut studiile gimnaziale aici, fiind născut în apropiere, la Didești, la 16 aprilie 1879 și trecut la cele veșnice la 8 martie 1961 la București.
„Gala Galaction a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie la Universitatea din București (1898-1899), pe care le-a abandonat în favoarea celor de la Facultatea de Teologie (1899-1903). Și-a continuat studiile la Cernăuți, unde a obținut doctoratul în teologie în 1909. În 1922, este hirotonisit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău.
Devine apărător ecleziastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului între 1909 și 1922, misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor între 1922-1926, profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău a Universității din Iași (1926-1941), fiind și decan trei ani, apoi, profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București între 1941-1947.
În tinerețe a colaborat la revistele Viața Românească, Adevărul și Sămănătorul. A fost discipol al filosofului Constantin Dobrogeanu-Gherea, devenind ulterior adept al popranismului și al socialismului. Urmarea a fost  încadrarea ca o figură importantă a aripii de stânga din spectrul politic român, simpazant al mișcării muncitorești. Pictorul Nicolae Tonitza realizează coperta culegerii de eseuri a lui Galaction O lume nouă și portretul său în ulei intitulat Omul lumii noi (1920).
Debutează în 1902 cu nuvela fantastică Moara lui Călifar, despre ispita diavolului. În 1914 publică volumul de nuvele și schițe, Bisericuța din Răzoare, cu care obține premiul Academiei Române în 1915. Scrierile de rezistență care îi definesc locul în literatura română sunt nuvelele și povestirile scrise în perioada 1902-1910, publicate în revistele Literatura și arta română, Linia dreaptă (1904), Revista idealistă (1907).
În nuvelele sale, De la noi, la Cladova, Moara lui Călifar, Gloria Constantini a îmbinat fantasticul magic cu tratarea realistă. În romanul Papucii lui Mahmud, profesează un fel de religie naturală, admițând valabilitatea tuturor confesiunilor. Doctorul Taifun este o dezvinovățire a Magdalenelor menționează critical G. Călinescu. La răspântie de veacuri este un roman autobiografic iar Jurnalul, publicat postum are valoare literară prin trăsăturile inedite cu care conturează portretul moral și psihologic al omului Galaction.
Face și o traducere remarcabilă a Neguțătorului din Veneția de Shakespeare.

În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele Cronica și Spicul, care apar între 1915 și1918.
Retragerea forțată a regelui Carol al II-lea și instaurarea Statului Național Legionar sub Garda de Fier determină și retragerea lui Gala Galaction din viața publică.
Gala Galaction este nominalizat și ca „activist de stânga”, atât pentru activitatea din tinerețe, cât și cea de după 23 August, când a început colaborarea cu Partidul Comunist din România, fiind prezent în viața literară sau politică. În 1947 este ales membru titular al Academiei Române. Se știe cum erau aleși în acei ani membrii noi academii populare. Unii malițioși au scris că și acum sunt grave derapaje ! Apoi, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională (sesiunea 1948 – 1952), comiteteși comiții. Primește Ordinul Muncii, clasa întâi, în 1954, precum și alte distincții și premii.
A călătorit în Țara Sfântă, Grecia, Italia, Egipt Ungaria, ultimii ani fiind imobilizat în pat.
Primăria orașului Ierusalim a denumit o piațetă din preajma Văii Crucii în amintirea lui Gala Galaction, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenia a fost pusă la o grea încercare.
Școli la Roșiori de Vede și Mangalia îi poartă numele.”

Toate acestea și multe alte informații au fost rememorate, în prezența unui numeros public, la vernisajul expoziției Gala Galaction – ostaș al domnului și rob al scrisului, moderat de Veronica Cojocaru de la Muzeul de Istorie Petru Voivozeanu, cele mai multe fiind prezentate metodic de generalul (r) Valentin Becheru, precum și prin alocuțiunile ținute de invitați. 

La finalul intervenției sale, președintele Clubului nostru, Ștefan Dina, a mulțumit gazdelor atât pentru evenimentul comemorativ, cât și pentru piesele realizate de Teodor Săceanu membru al Secției Numismatice Alexandria.

c

După vernisaj, continuăm vizita la Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena (Serdăreasa), cel mai vechi lăcaș de cult din oraș, ctitorie a serdarului Marin Butculescu și soției sale Maria, cea care a finalizat construcția. Părintele protoiereu Mircea Ionescu ne oferă alte informții privind istoricul și viața religioasă a protopopiatului cu cele 65 parohii. De menționat, Gala Galaction a fost unul dintre cei care au contribuit din plin la salvarea acestui monument.

Urmează Școala Gimnazială Mihai Eminescu cu ineditul monument și un panotaj de excepție cu grafică Mihai Eminescu. 

Tot nu am fost lămurit dacă ansamblul de la Onești este copiat sau este primul ! 

Ajungem și în parcul central Av. Nicolae Popescu-Vedea la bustul Eminescu (sculptor Doru Drăgușin), dezvelit în 1994. 

În dreapta, se află sculptat capul scritorului Marin Preda, teleormănean prin naștere și operă (Moromeții, Pădurea nebună …).

După aniversarea lui Victor Andreescu, la 50 de ani, membru al Clubului nostru, într-o atmosferă festivă pe măsură, ne deplasăm spre ultimul obiectiv al zilei din cimitirul orașului, la secțiunea unde sunt înhumați 91 de căzuți la datorie în Primul Război Mondial. Militari români și germani.

În partea de sus, a monumentului comemorativ din piatră, se află un vultur cu aripile deschise în vârf, una frântă, și diferite insemne militare și religioase pe cele patru părți. Aflăm detalii interesante de la doi reprezentanți ai Armatei Române, generalul (r) Valentin Becheru și colonel (r) Cristian Scarlat, fost director al 

Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Cred că și aici trebuie intervenit de către restauratori profesioniști !
Soarele scapătă spre asfințit, ne luăm rămas bun de la gazde și la drum !
Mulțumesc colegilor din cadrul clubului pentru unele imagini.

Pe data viitoare !