ÎN CĂUTAREA LÂNEI DE AUR (2)

 
ÎN CĂUTAREA LÂNEI DE AUR (2) 
Spre Pamukkale - via Argos – lacul Salda

Dimineață, după ofertele gastronomice plină de ispite, am găsit și o hibă la hotel. Nu au cântar în cameră. Măcar unul la recepție ! 

Plecăm spre Pamukkale după lâna de ... bumbac ! O primă oprire la un mega magazin de bijuterii și ceasuri pentru alde Grindeanu. Turcii au rămas la cultul aurului. Aparent normal, într-o țară unde inflația atinge 30%. Față de alte perioade, acum e mică. Salariul mediu pe economie 500 euro ! La noi, peste 1.000. În autocar, Veronica dă informații de Evul Mediu privind obiceiurile / condițiile / tradițiile  la încheierea unei căsătorii sau la nașterea copiilor. 

Nu intru în detalii, românii depășind de multișor faza asta. 

Desigur, excepții se mai întâlnesc !... Magazinul este foarte bine organizat, cu zeci de kilograme de aur transformate în mii și mii de bijuterii care determină ochii consoartelor să lucească ciudat. Am notat cotele pieței pentru doritori:

- Aur 24K (999) - între 6.366 și 6.750 lire gramul (~ 640-670 lei). La noi  624,91 lei/gr. 

- Aur 22K (916 - folosit, de obicei, pentru investiții și bijuterii tradiționale tip Bilezik) - între 5.836 și 6.436 lire gramul (~580 – 620 lei). La noi ~572 lei

 - Aur 18K (750) - între 4.775 și 5.266 lire gramul (sau ~480 lei). La noi ~468,68 lei/gr.

- Aur 14K (585 - cel mai popular pentru bijuterii) - între 3.800 și 4.200 lire gramul (~380-420 lei).  La noi ~364,29 lei/gr. Cât despre ceasuri, doar în studenție am avut unul.

Lacul Salda, supranumit Maldive de Turcia, cu apă turcoaz și nisipuri albe. 

Moment publicitar ! „Este situat într-un crater vulcanic din provincia Burdur. Lacul are o mare valoare științifică: cercetătorii NASA au descoperit că sedimentele și mineralele de pe țărmul său sunt asemănătoare cu cele de pe Marte !”

Prilej pentru o sesiune foto cu ardeleanca mea, înainte de picnicul de sub cetina de brad cu bunătăți de Strămoșia și udat cu vin la temperatura lacului. 

Aleg și un con drept amintire a acestor locuri. 

La urcarea în autocar se pornește o ploaie pe cinste. Să plouă ! 
Spre seară ajungem în satul Pamukkale ...Vale. 

Ne cazăm la Colossae 5*, of course, resort cu de toate. 

După o primă plimbare prin cochetul parc al resortului, tragem o raită pentru a cunoaște pulsul vieții locale de la poalele celebrului sit arheologic greco-roman din vârful dealului cu vestiele sale formațiuni geologice, pe care îl vom vizita a doua zi. 

De la Universitate, pe micuța ulicioară ajungem la Moscheea din fața 

bazarului, lung cât o zi de post.

Predomină produsele agricole, fructe, legume, siropuri, prafuri ... E o liniște de târg de altădată, care își continuă traiul ca și cum turiștii nici n-ar exista. 

Dacă la Beycik simbolul zonei este roșia, aici e cocoșul de Denizili cu cântecul său prelungit până la leșin. Povestea e lungă, tot din 1001 de nopți, cu trimitere în antichitate, legată de pedeapsa lui Ares, zeul războiului (amantul Afroditei). Pe scurt: Soldatul, care trebuia să-i anunțe pe cei doi amanți de venirea soțului Hefaistos (zeul focului și al metalurgiei), adoarme. Urmarea, Ares l-a transformat în cocoș. Scandal imens în Olimp, ca într-un serial de Hollywood. În situl antic Laodiceea (lângă Pamukkale), arheologii au descoperit basoreliefuri care înfățișează gladiatori-cocoși, dovedind că rasa era venerată încă din antichitate. 

Dimineață, pe răcoare, autocarul urcă lin spre cimitirul din deal. Turul începe de la Poarta Nord din motive practice. Pe un soare lăptos, urcăm agale. Ceea ce a mai rămas de la jefuitori, de-a lungul timpului a fost adunat, în mare parte, de-a lungul aleii pe care o străbatem primind noi informații de la Veronica. 

Intrarea în orașul antic, mi-a amintit, nu știu de ce, de Dubrovnikul antic.

Se afirmă că această necropolă antică este una dintre cele mai mari și mai bine conservate din întreaga Anatolie și din bazinul mediteranean. 

Bineînțeles, face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO (1988).

S-au inventariat peste 1.200 de morminte individuale și colective 

din epoci diferite (elenistică, romană târzie și creștină timpurie). 

Arheologii au făcut și un top cu patru tipuri majore de locuri de veci: sarcofage, morminte-tumul (structuri circulare mari), morminte tip casă sau templu și hypogea (camere funerare subterane sau săpate direct în stâncă). Fiecare după posibilități ! 

Din inscripții rezultă o populație eterogenă: greci, romani, păgâni, evrei, precum și primii creștini. În orașul Hierapolis se află și mormântul Sf. Apostol Filip. 

 

Aici totul este ruină, o imagine palidă a locului de altădată. 

A fost fondat ca stațiune termală în secolul al II-lea î.Hr. de regatul Pergamon și a înflorit ulterior sub stăpânire romană și bizantină. 

Datorită proprietăților curative ale izvoarelor termale, mii de oameni bolnavi din Imperiul Roman veneau în speranța vindecării. 

Vizităm mini muzeul cu cele trei încăperi. Ce-a fost valoros a fost luat de alții !

Mă îndrept spre piscina Cleopatrei, în care trei „june” se bălăceau, înotând în apa termală printre coloane antice. Soarele începe să ardă tot mai tare ! 

Locul numit și Castelul de bumbac, ca urmare și a extinselor culturi de bumbac în zonă, dar și datorită fenomenului geologic milenar, care a creat terase uriașe din travertin alb prin depunerea calcarului din apele izvoarelor termale minerale. 

Timp liber pentru a intra în ciudatele frunze de lotus albe. Totul este canalizat, existând o programare a alimentării cu apă. O dată pe lună ar funcționa toate. Peisajul este ireal !... Cum să nu faci poze aici !? La magazinele de suveniruri văd și fluierele din ceramică (care imită perfect cântecul cocoșului, când pui apă în ele). Există o zonă, special amenajată, unde poți admira și fotografia exemplare vii 

din această rasă faimoasă. 

Îmi iau rămas bun de motanul șef al stațiunii și ne îndreptăm spre ultimul obiectiv, somptuosul Teatru Roman cu cele 50 de trepte din travertin și o capacitate maximă de 15.000 de locuri ceea ce arată că stațiunea avea 150.000 de locuitori. 

După normele romane.

 Ieșim pe Poarta Sud și ce-mi aud urechile: - Portomeneul meu e la tine ? - Nu, doar telefonul ! Se crează un pic de panică. Normal ! După ceva întrebări de localizare a ultimului loc unde ar putea fi uitat, Taner pornește fulger spre locul cu pricina. La insistențele mele, se acceptă să merg după el. Străbatem cei 2 kilometri când la trap, când la galop ! La terasa cu pricina ne aștepta polițistul cu zâmbet larg. Era exact locul unde mă despărțisem de motanul șef ! 

Îl alarmase de Veronica telefonic. Pe polițist. 

Mă pune să verific dacă este intact, de unde să știu eu ce-și ține acolo ardeleanca mea ? Mă uit, văd câte ceva, zic că totul e în regulă. Ne strângem amical mâinile și ne întoarcem. Uit să dau bine meritatul peșcheș. De emoție. 

Pe drumul de întorcere la autocar, mai arunc o privre spre amfiteatru și facem cronica meciului de aseară, Fenerbahce – Liverpool, la care Taner îmi spusese că vor lua o căruță de goluri. L-am contrazis, pentru a-i ridica moralul ! Și totuși, Fener a bătut cu 3-2. Apoi, dăi cu Hagi, feciorul lui Hagi, Lucescu și ... suntem întâmpinați cu aplauze ! Apreciindu-se, în special, forma fizică !... 

Le-am arătat telefonul cu pașii zilnici din Scoția, vizitată în septembrie. 

Media - 22.000 de pași pe zi. 

În autocar aflăm, tot de la Veronica, misterul dezvoltării zonei vizitate. 

Lâna neagră de la Denizli (mai exact din Laodiceea, oraș situat în apropiere) era faimoasă în antichitate, fiind produsă de o rasă locală de oi. O lână neagră, moale, deosebit de densă și lucioasă. Țesăturile (haine și covoare) erau un produs de lux exportat în întreaga lume romană. Împreună cu școala de medicină și activitatea bancar-financiar au contribuit la prosperitatea locului. 

Deși, cutremurul din anul 60 a distrus orașul, cetățenii au refuzat ajutorul financiar oferit de Imperiul Roman (condus de Nero), demonstrându-și independența și bogăția. Laodiceea este pomenită și în Apocalipsa Sf. Ioan, biserica de aici fiind mustrată pentru mândria și autosuficiența ei economică. A fost, astfel, avertizată, deși se credea „bogată și îmbrăcată în veșminte fine”, era de fapt „ticăloasă, sărmană, oarbă și goală". De aceea, a fost pusă în rândul celor șapte biserici din Asia menționate în Cartea Apocalipsei: Efes - biserica care și-a părăsit dragostea dintâi; Smirna - biserică încercată și persecutată (credincioasă până la moarte); Pergam - biserica ce locuia unde este scaunul de domnie al Satanei și tolera învățături greșite; Tiatira - biserica lăudată pentru fapte, însă o tolera pe profetesa Izabela; Sardes - biserica considerată vie de oameni, însă moartă spiritual; Filadelfia - biserica răbdătoare, cu putere mică, dar căreia i s-a deschis o ușă pe care nimeni nu o poate închide și Laodiceea - biserica căldicică, auto-suficientă („sunt bogat, m-am îmbogățit”), mustrată pentru că este ticăloasă, săracă și goală. Drumul fiind lung vorbim și despre Arca lui Noe ! Tot din Biblie știam că nava era uriașă, chiar și pentru timpurile noastre (~140 m lungime, 23 m lățime și 14 m înălțime - cu 3 punți și multe compatimente pe o suprafață de 8.900 m² sau cu un volum de cca 40.000-43.200 m³), fiind construită din lemn de salcâm și chiparos, etanșată cu smoală la interior și exterior cu o singură deschidere în partea superioară. 

Deși, Veronica ne oferă date certe de ultimă oră, există și de această dată îndoieli. Numeroși oameni de știință contestă formațiunea geologică naturală aflată la 29 de km de celebrul munte Ararat din estul Anatoliei. „Scopul final nu este doar să analizăm solul sau scanările georadar, ci să reușim, într-un fel sau altul, să intrăm în navă”, a declarat Jones, unul dintre arheologi. Ajungem la Karmir frânți, somn buștean !... 

Ce Noe, ce Iason, somn fără vise !

 

ÎN CĂUTAREA LÂNEI DE AUR (1)

 

Hai-hui prin Anatolia

ÎN CĂUTAREA LÂNEI DE AUR (1) Beycik – Atatürk – Adrasan Bay

 Primim o invitație pentru Antalya. Deși nu prea călătorim prin lume toamna târziu, îi dăm curs și iată-ne în avionul arhiplin Free Bird care ne duce, după 1.200 de km, la obiectiv. 

Pe aeroport, organizare exemplară. Peste 100 de linii de autocare așteaptă cohortele de turiști din toate colțurile planetei. Agenția Premio Travel ne-a comunicat preluarea de la stația 8. După identificare, suntem îndrumați spre autocarul 6. Tânărul conducător auto surâzător, la patru ace, ne preia trolerele și ne invită să urcăm. Apar și ghizii noștri, Veronica volubilă și tăcutul Taner. Aparent. Se mai verifică o dată prezența. E și o familie absentă, care nu s-a prezentat la Otopeni. Niciodată nu am avut o astfel de situație. Călătoria noastră începe din provincia Antalya (2,8 milioane de locuitori), cam cât jumătate din Moldova de Vest și după trecerea prin tunelul, de dată recentă, ajungem în fosta provincie istorică Lycia.

Peninsula Anatolia sau Asia Mică cuprinde, de fapt, cca 97% din teritoriul Turciei. În cele 7 regiuni administrative trăiesc, azi, în jur de 87 milioane de locuitori pe 783.562 km².

Pe această peninsulă au trăit din timpuri străvechi hattienii, hurrienii invadați de hitiți, vin, apoi, frigienii, lidienii (cu celebrul rege Cresus - inventatorul monedelor), licienii ...

Apar grecii, prin epoca bronzului (sec. XIV–XII î.Hr.),  colonizatori ai coastei de vest a Asiei Mici (Troia, Efes, Milet) și, bineînțeles, romanii, care au lăsat urme vizibile și astăzi, multe intrate în patrimoniul istoric național sau de talie mondială (UNESCO). Armenii și urartienii au populat masiv zonele muntoase din estul Anatoliei. Populațiile de origine turcică, gen selgiucizii, care viețuiau prin stepele din estul și centrul Asiei (Mongolia de azi și sudul Siberiei), apar abia în secolul al XI-lea. Triburile din ramura Oghuz (strămoșii direcți ai turcilor anatolieni) s-au stabilit în vestul Kazahstanului, Turkmenistan și nord-estul Iranului de astăzi, unde au intrat în contact cu cultura persană, adoptând religia islamică. O dată cu ocuparea Anatoliei, turcii încep un proces accelerat de asimilare culturală și lingvistică a tuturor populațiilor locale găsite pe aici. 
Tratatul de la Lausanne se recunoaște victoria sa și, astfel, a fost ratificat acel tratat.

Suntem cazați la Hotelul (resortul) Karmir 5* din stațiunea Göynük. 

Pe drumul de la aeroport, 

Veronica ne-a dat sumedenie de informații, pe care urma să le verificăm în cele șapte zile.

Cum cina era de la ora 18 până la 21, tragem o raită prin cocheta stațiune, pe artera comercială Aysal Cadessi, ultraluminată și plină de oferte tentante. Pentru ardeleanca mea. 

Hoteluri (resorturi) de ultima generație prin toată stațiunea.

Deși e aproape final de sezon, stațiunea e încă animată. O  mică parte din lanțul munțiilor Taurus (1.200 km lungime) creează o atmosferă din 1001 de nopți, lampa lui Aladin fiind prezentă 

prin toate magazinele de suveniruri.

Dis-de-dimineață, înainte de micul dejun, dăm o fugă până la malul mării. Plaja, la standarde europene cu excepția pietro-nisipului, se află între cartierul Beldibi și centrul orașului Kemer, aflat la circa 33 kilometri depărtare de Antalya City. Amatorii de plajă încă nu se treziseră, doar câțiva încercau apa Mediteranei. 

Marea și munții luminați de razele soarelui somnoros creau o atmosferă specială.

Vine o primă propunere din partea lui Taner. Să mergem prin împrejurimi. 

Autocarul urcă prin munte în satul aflat pe anticul drum comercial lycian. Olympul turcesc se înfățișa în toată splendoarea sa. De la micuța moschee, coborâm și oprim la o belvedere. 

Pitorescul Beycik (850 m alt) este situat în districtul Kemer, amplasat pe versanții dinspre mare ai Muntelui Tahtalı (Muntele Olimp), în interiorul Parcului Național Bey Dağları. 

La poale, întreaga vale este ocupată de solarii. Zic: - De aici ne vin legumele. Veronica - Fals ! Sunt doar pentru asigurarea piețelor interne. Pentru România din altă zonă. 

La terasa, cu punct muzeal, primim oferta unei plăcinte tradiționale cu brânză și spanac, 

gen turtele de la Chițoc făcute pe plită. Fără spanac !

*
Ca peste tot, vedem portretul președintelui civilizator Mustafa Kemal Atatürk (1881, Salonic, Imperiul Otoman – 10.11.1938, Beşiktaş⁠, İstanbul, Turcia) care a fost fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia. Numele Kemal și l-a ales de singur, drept omagiu adus poetului Namık Kemal, pe care îl considera model. 

„A studiat, din 1895, la Academia militară din Monastir (azi Bitola), absolvind ca locotenent în 1904. Este trimis în Damasc. A învățat franceza, apoi germana, fiind atras de ideile occidentale. A fost admis la Academia Otomană de Război - oglinda Academiei Prusace de Război. A terminat al cincilea din cei 43 de cursanți, fiind numit căpitan de stat major în cadrul corpului Statului major general. Curând, se alătură societății secrete de ofițeri reformiști numită Vatan ve Hürriyet (Patria și Libertatea), devenind inamic activ al regimului otoman. După ce a fost trimis la Selânik, în 1907, s-a alăturat Comitetului pentru Uniune și Progres (Junii Turci). După ce Junii Turci au preluat puterea de la sultanul Abdul Hamid al II-lea în 1908, Kemal a devenit o figură militară importantă. În 1911, a plecat în Libia pentru a lupta împotriva invaziei italiene. În 1913, s-a întors la Constantinopol și a fost numit comandantul apărării otomane în zona Gallipoli, pe coasta Traciei. În 1914, este numit atașat militar în Sofia, pentru a-l îndepărta din capitală, ca urmare a unor intrigi politice. 

Când Imperiul Otoman a intrat în război de partea Germaniei, 

Kemal a fost trimis la Rodosto (azi Tekirdag), la Marea Marmara. 

Zona de comandă includea din nou zona Gallipoli. Kemal a fost comandantul care a respins debarcările Antantei de la Gallipoli în aprilie 1915, devenind erou național și acordându-i-se titlul de Paşă. Între 1917-1918, Kemal Paşa a fost trimis pe frontul din Caucaz, luptându-se cu forțele rusești, apoi în Hedjaz, unde Revolta Arabă împotriva dominației otomane era în desfășurare. Între timp, a devenit din ce în ce mai critic la adresa incompetenței guvernului sultanului în gestionarea mersului războiului, cât și la adresa dominației germane în Europa. Și-a dat demisia, dar a acceptat, în final, să comande Armata a 7-a din Palestina și Siria. În octombrie 1918, otomanii au capitulat în fața forțelor Antantei. Kemal devine lider al partidului care favoriza politica apărării acelor zone ale Imperiului unde se vorbea limba turcă. 

În momentul în care a primit textul Armistițiului, pe 3 noiembrie 1918, s-a arătat revoltat de faptul că se ceda Aliaților o serie de teritorii extrem de importante, precum Istanbulul, Dardanelele, Mosulul și tunelul Pozanti.

Ahmet Izzet, în calitatea sa de prim-ministru, i-a ordonat să predea orașul. Antanta nu a așteptat ratificarea tratatului de pace. Grecii au ocupat Smyrna (Izmir) iar italienii au ocupat Antalya în mai 1919, în acord cu Tratatul de la Sèvres semnat doar de către sultan. 

Guvernul îl trimite pe Kemal în Anatolia de est să reprime o demonstrație.

În istoria modernă a Turciei se consideră că aici, la 19 mai, a început cariera politică a lui Kemal, fondând mișcarea naționalistă cu baza la Ankara. Urmează vizite în cadrul garnizoanelor armatei și jandarmeriei, plus mesaje telegrafice prin care îndemna comandanții să ceară eliberarea teritoriilor de sub ocupație străină. În noaptea de 8 spre 9 iulie 1919, după un schimb de telegrame cu ministrul de Război, Kemal și-a dat demisia din cadrul armatei, continuând acțiunile sale pentru reîntregirea națională. Guvernul a ordonat arestarea sa, acțiune eșuată prin interceptarea cavaleriei kurde de către oamenii săi. 

În aprilie 1920, parlamentul provizoriu din Ankara îi conferă titlul de președinte al Adunării Naționale. Același parlament respinge Tratatul de la Sèvres, Kemal declanșând războiul de alungare a forțele militare engleze, franceze, italiene, armene și grecești din Turcia. În final, în 1923 pe 29 octombrie, a fost fondată Republica Turcia, Kemal fiind ales primul președinte. În practică, a fost un dictator moderat, impunând multe reforme cu caracter democratic.

Introduce noul alfabet turcesc cu caractere latine. 

Cu acest prilej, este preluată consoana Ș, ș din alfabetul românesc (nota Veronicăi). 

Cel mai mare discurs, în calitatea sa de președinte, a fost rostit în fața Marii Adunări Naționale, între 15 și 20 octombrie 1927, pe parcursul a nu mai puțin de 36 de ore ! 

Programul său era încorporat în deviza Partidul Republican al Poporului, și consta în „șase săgeți": republicanism, naționalism, secularism, populism, etatism și revoluție. Baza programului său era planul de secularizare și modernizare a Turciei. Califatul a fost abolit în martie 1924, a interzis fezul (pălăria otomană), simbol al feudalismului. Școlile religioase au fost desființate, precum și legea musulmană (Șaria), fiind înlocuită de codul civil elvețian, codul penal italian și codul comercial german. Egalitatea femeilor a fost încurajată după căsătoria lui Mustafa Kemal cu o femeie educată, Latife Hanım, în 1923. A legalizat-o prin adoptarea unor legi. În decembrie 1934, femeilor li s-a dat voie să voteze pentru membri din parlament și să dețină locuri în parlament. În 1934, introduce numele de familie în stil vestic.

Adunarea i-a dat lui Kemal titlul de Atatürk (tatăl turcilor).

Regimul kemalist a avut parte și de oponenți, principalii fiind kurzii, cărora nu le-a acordat independența promisă, reprimarea lor fiind cruntă.  

Pe plan extern, la inițiativa lui Atatürk, a fost semnată, la 9 februarie 1934, Înțelegerea Balcanică (Entente Balkanique) de către Grecia, Iugoslavia, România și Turcia. Tratatul avea un caracter defensiv: în cazul izbucnirii unui război țările aliate își puteau apăra granițele. Țările din acest spațiu au dorit stabilirea unei zone tampon între Uniunea Sovietică și Vestul Europei. Albania, Bulgaria, Italia, Ungaria și Uniunea Sovietică au refuzat să participe la acest tratat defensiv. Între Republica Turcia și Regatul România s-a semnatun Tratat de Prietenie Veșnică, tratatul fiind și în prezent în vigoare.” Anual la 10 noiembrie, ora 9,05 (ora decesului) pe întreg teritoriul Turciei activitatea încetează pentru un minut de reculegere în memoria marelui conducător 

Mustafa Kemal Atatürk. Eternă recunoștință !

Continuăm excursia zilei la ultimul obiectiv. Coborâm într-un golf, adăpost pentru zecile de mici vase de croazieră pentru turiști, care se retrag aici după terminarea sezonului până în martie viitor. Plaja, Adrasan Bay, stil sauvage, e cu mult pietriș. Soarele arde tot mai mult ! 

La întoarcere, oprim pe traseu. Taner dispare. Suspans !        După ceva minute, apare. Pentru că am fost ascultători, primim în dar rodii de dimensiuni apreciabile. Spre bucuria ardelencei. Seara, după cină, restaurant cu personal multinațional, extrem de amabil, la fel și consumatorii, pornim la plimbare prin stațiunea ultraluminată. Se fac tatonări pentru cumpărături. Asist pasiv, stând de vorbă cu pisicile locului, deși convenția a fost, ca de fiecare dată, ultima zi pentru achiziții. 

Știți cu toții cum decurg lucrurile în realitate. Nu-mi rămâne decât să car plasa !  

Noroc că nu am găsit, încă, lâna de aur !...

Așa, am trecut primele două zile. Despre internet știam că are o viteză de la încet spre deloc. Nu comentez ! La tv tot soiul de programe: turcești, arabe, germane, englezești, rusești, franțuzești ... niciunul din Țara Mioriței, deși am înțeles că sunt și mulți turiști de-ai noștri. Probabil pentru a nu-i contamina pe turiști 

cu știrile jurnaliștilor noștri apocaliptici ! 

Duș și somn ușor !