ÎN CĂUTAREA LÂNEI DE AUR (1)

 

Hai-hui prin Anatolia

ÎN CĂUTAREA LÂNEI DE AUR (1) Beycik – Atatürk – Adrasan Bay

 Primim o invitație pentru Antalya. Deși nu prea călătorim prin lume toamna târziu, îi dăm curs și iată-ne în avionul arhiplin Free Bird care ne duce, după 1.200 de km, la obiectiv. 

Pe aeroport, organizare exemplară. Peste 100 de linii de autocare așteaptă cohortele de turiști din toate colțurile planetei. Agenția Premio Travel ne-a comunicat preluarea de la stația 8. După identificare, suntem îndrumați spre autocarul 6. Tânărul conducător auto surâzător, la patru ace, ne preia trolerele și ne invită să urcăm. Apar și ghizii noștri, Veronica volubilă și tăcutul Taner. Aparent. Se mai verifică o dată prezența. E și o familie absentă, care nu s-a prezentat la Otopeni. Niciodată nu am avut o astfel de situație. Călătoria noastră începe din provincia Antalya (2,8 milioane de locuitori), cam cât jumătate din Moldova de Vest și după trecerea prin tunelul, de dată recentă, ajungem în fosta provincie istorică Lycia.

Peninsula Anatolia sau Asia Mică cuprinde, de fapt, cca 97% din teritoriul Turciei. În cele 7 regiuni administrative trăiesc, azi, în jur de 87 milioane de locuitori pe 783.562 km².

Pe această peninsulă au trăit din timpuri străvechi hattienii, hurrienii invadați de hitiți, vin, apoi, frigienii, lidienii (cu celebrul rege Cresus - inventatorul monedelor), licienii ...

Apar grecii, prin epoca bronzului (sec. XIV–XII î.Hr.),  colonizatori ai coastei de vest a Asiei Mici (Troia, Efes, Milet) și, bineînțeles, romanii, care au lăsat urme vizibile și astăzi, multe intrate în patrimoniul istoric național sau de talie mondială (UNESCO). Armenii și urartienii au populat masiv zonele muntoase din estul Anatoliei. Populațiile de origine turcică, gen selgiucizii, care viețuiau prin stepele din estul și centrul Asiei (Mongolia de azi și sudul Siberiei), apar abia în secolul al XI-lea. Triburile din ramura Oghuz (strămoșii direcți ai turcilor anatolieni) s-au stabilit în vestul Kazahstanului, Turkmenistan și nord-estul Iranului de astăzi, unde au intrat în contact cu cultura persană, adoptând religia islamică. O dată cu ocuparea Anatoliei, turcii încep un proces accelerat de asimilare culturală și lingvistică a tuturor populațiilor locale găsite pe aici. 
Tratatul de la Lausanne se recunoaște victoria sa și, astfel, a fost ratificat acel tratat.

Suntem cazați la Hotelul (resortul) Karmir 5* din stațiunea Göynük. 

Pe drumul de la aeroport, 

Veronica ne-a dat sumedenie de informații, pe care urma să le verificăm în cele șapte zile.

Cum cina era de la ora 18 până la 21, tragem o raită prin cocheta stațiune, pe artera comercială Aysal Cadessi, ultraluminată și plină de oferte tentante. Pentru ardeleanca mea. 

Hoteluri (resorturi) de ultima generație prin toată stațiunea.

Deși e aproape final de sezon, stațiunea e încă animată. O  mică parte din lanțul munțiilor Taurus (1.200 km lungime) creează o atmosferă din 1001 de nopți, lampa lui Aladin fiind prezentă 

prin toate magazinele de suveniruri.

Dis-de-dimineață, înainte de micul dejun, dăm o fugă până la malul mării. Plaja, la standarde europene cu excepția pietro-nisipului, se află între cartierul Beldibi și centrul orașului Kemer, aflat la circa 33 kilometri depărtare de Antalya City. Amatorii de plajă încă nu se treziseră, doar câțiva încercau apa Mediteranei. 

Marea și munții luminați de razele soarelui somnoros creau o atmosferă specială.

Vine o primă propunere din partea lui Taner. Să mergem prin împrejurimi. 

Autocarul urcă prin munte în satul aflat pe anticul drum comercial lycian. Olympul turcesc se înfățișa în toată splendoarea sa. De la micuța moschee, coborâm și oprim la o belvedere. 

Pitorescul Beycik (850 m alt) este situat în districtul Kemer, amplasat pe versanții dinspre mare ai Muntelui Tahtalı (Muntele Olimp), în interiorul Parcului Național Bey Dağları. 

La poale, întreaga vale este ocupată de solarii. Zic: - De aici ne vin legumele. Veronica - Fals ! Sunt doar pentru asigurarea piețelor interne. Pentru România din altă zonă. 

La terasa, cu punct muzeal, primim oferta unei plăcinte tradiționale cu brânză și spanac, 

gen turtele de la Chițoc făcute pe plită. Fără spanac !

*
Ca peste tot, vedem portretul președintelui civilizator Mustafa Kemal Atatürk (1881, Salonic, Imperiul Otoman – 10.11.1938, Beşiktaş⁠, İstanbul, Turcia) care a fost fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia. Numele Kemal și l-a ales de singur, drept omagiu adus poetului Namık Kemal, pe care îl considera model. 

„A studiat, din 1895, la Academia militară din Monastir (azi Bitola), absolvind ca locotenent în 1904. Este trimis în Damasc. A învățat franceza, apoi germana, fiind atras de ideile occidentale. A fost admis la Academia Otomană de Război - oglinda Academiei Prusace de Război. A terminat al cincilea din cei 43 de cursanți, fiind numit căpitan de stat major în cadrul corpului Statului major general. Curând, se alătură societății secrete de ofițeri reformiști numită Vatan ve Hürriyet (Patria și Libertatea), devenind inamic activ al regimului otoman. După ce a fost trimis la Selânik, în 1907, s-a alăturat Comitetului pentru Uniune și Progres (Junii Turci). După ce Junii Turci au preluat puterea de la sultanul Abdul Hamid al II-lea în 1908, Kemal a devenit o figură militară importantă. În 1911, a plecat în Libia pentru a lupta împotriva invaziei italiene. În 1913, s-a întors la Constantinopol și a fost numit comandantul apărării otomane în zona Gallipoli, pe coasta Traciei. În 1914, este numit atașat militar în Sofia, pentru a-l îndepărta din capitală, ca urmare a unor intrigi politice. 

Când Imperiul Otoman a intrat în război de partea Germaniei, 

Kemal a fost trimis la Rodosto (azi Tekirdag), la Marea Marmara. 

Zona de comandă includea din nou zona Gallipoli. Kemal a fost comandantul care a respins debarcările Antantei de la Gallipoli în aprilie 1915, devenind erou național și acordându-i-se titlul de Paşă. Între 1917-1918, Kemal Paşa a fost trimis pe frontul din Caucaz, luptându-se cu forțele rusești, apoi în Hedjaz, unde Revolta Arabă împotriva dominației otomane era în desfășurare. Între timp, a devenit din ce în ce mai critic la adresa incompetenței guvernului sultanului în gestionarea mersului războiului, cât și la adresa dominației germane în Europa. Și-a dat demisia, dar a acceptat, în final, să comande Armata a 7-a din Palestina și Siria. În octombrie 1918, otomanii au capitulat în fața forțelor Antantei. Kemal devine lider al partidului care favoriza politica apărării acelor zone ale Imperiului unde se vorbea limba turcă. 

În momentul în care a primit textul Armistițiului, pe 3 noiembrie 1918, s-a arătat revoltat de faptul că se ceda Aliaților o serie de teritorii extrem de importante, precum Istanbulul, Dardanelele, Mosulul și tunelul Pozanti.

Ahmet Izzet, în calitatea sa de prim-ministru, i-a ordonat să predea orașul. Antanta nu a așteptat ratificarea tratatului de pace. Grecii au ocupat Smyrna (Izmir) iar italienii au ocupat Antalya în mai 1919, în acord cu Tratatul de la Sèvres semnat doar de către sultan. 

Guvernul îl trimite pe Kemal în Anatolia de est să reprime o demonstrație.

În istoria modernă a Turciei se consideră că aici, la 19 mai, a început cariera politică a lui Kemal, fondând mișcarea naționalistă cu baza la Ankara. Urmează vizite în cadrul garnizoanelor armatei și jandarmeriei, plus mesaje telegrafice prin care îndemna comandanții să ceară eliberarea teritoriilor de sub ocupație străină. În noaptea de 8 spre 9 iulie 1919, după un schimb de telegrame cu ministrul de Război, Kemal și-a dat demisia din cadrul armatei, continuând acțiunile sale pentru reîntregirea națională. Guvernul a ordonat arestarea sa, acțiune eșuată prin interceptarea cavaleriei kurde de către oamenii săi. 

În aprilie 1920, parlamentul provizoriu din Ankara îi conferă titlul de președinte al Adunării Naționale. Același parlament respinge Tratatul de la Sèvres, Kemal declanșând războiul de alungare a forțele militare engleze, franceze, italiene, armene și grecești din Turcia. În final, în 1923 pe 29 octombrie, a fost fondată Republica Turcia, Kemal fiind ales primul președinte. În practică, a fost un dictator moderat, impunând multe reforme cu caracter democratic.

Introduce noul alfabet turcesc cu caractere latine. 

Cu acest prilej, este preluată consoana Ș, ș din alfabetul românesc (nota Veronicăi). 

Cel mai mare discurs, în calitatea sa de președinte, a fost rostit în fața Marii Adunări Naționale, între 15 și 20 octombrie 1927, pe parcursul a nu mai puțin de 36 de ore ! 

Programul său era încorporat în deviza Partidul Republican al Poporului, și consta în „șase săgeți": republicanism, naționalism, secularism, populism, etatism și revoluție. Baza programului său era planul de secularizare și modernizare a Turciei. Califatul a fost abolit în martie 1924, a interzis fezul (pălăria otomană), simbol al feudalismului. Școlile religioase au fost desființate, precum și legea musulmană (Șaria), fiind înlocuită de codul civil elvețian, codul penal italian și codul comercial german. Egalitatea femeilor a fost încurajată după căsătoria lui Mustafa Kemal cu o femeie educată, Latife Hanım, în 1923. A legalizat-o prin adoptarea unor legi. În decembrie 1934, femeilor li s-a dat voie să voteze pentru membri din parlament și să dețină locuri în parlament. În 1934, introduce numele de familie în stil vestic.

Adunarea i-a dat lui Kemal titlul de Atatürk (tatăl turcilor).

Regimul kemalist a avut parte și de oponenți, principalii fiind kurzii, cărora nu le-a acordat independența promisă, reprimarea lor fiind cruntă.  

Pe plan extern, la inițiativa lui Atatürk, a fost creată, la 9 februarie 1934, Înțelegerea Balcanică (Entente Balkanique) de către Grecia, Iugoslavia, România și Turcia. 

Acest tratat avea un caracter defensiv: în cazul izbucnirii unui război țările aliate își puteau apăra granițele. Țările din acest spațiu au dorit stabilirea unei zone tampon între Uniunea Sovietică și Vestul Europei. Albania, Bulgaria, Italia, Ungaria și Uniunea Sovietică au refuzat să participe la acest tratat defensiv. Între Republica Turcia și Regatul România s-a semnatun Tratat de Prietenie Veșnică, tratatul fiind și în prezent în vigoare.”

*

Continuăm excursia zilei la ultimul obiectiv. Coborâm într-un golf, adăpost pentru zecile de mici vase de croazieră pentru turiști, care se retrag aici după terminarea sezonului până în martie viitor. Plaja, Adrasan Bay, stil sauvage, e cu mult pietriș. Soarele arde tot mai mult ! 

La întoarcere, oprim pe traseu. Taner dispare. Suspans !        După ceva minute, apare. Pentru că am fost ascultători, primim în dar rodii de dimensiuni apreciabile. Spre bucuria ardelencei. Seara, după cină, restaurant cu personal multinațional, extrem de amabil, la fel și consumatorii, pornim la plimbare prin stațiunea ultraluminată. Se fac tatonări pentru cumpărături.
Asist pasiv, stând de vorbă cu pisicile locului, deși convenția a fost, ca de fiecare dată, ultima zi pentru achiziții. 

Știți cu toții cum decurg lucrurile în realitate. 

Nu-mi rămâne decât să car plasa !  

Noroc că nu am găsit, încă, lâna de aur !...

Așa, am trecut primele două zile. Despre internet știam că are o viteză de la încet spre deloc. Nu comentez ! La tv tot soiul de programe: turcești, arabe, germane, englezești, rusești, franțuzești ... niciunul din Țara Mioriței, deși am înțeles că sunt și mulți turiști de-ai noștri. Probabil pentru a nu-i contamina pe turiști cu știrile jurnaliștilor noștri apocaliptici ! 

Duș și somn ușor !

AVENTURA SCOȚIANĂ (III)

 

Mii de pași prin Glasgow  

 

Dis-de-dimineață, pornim spre gara Haymarket. Ținta zilei - Glasgow. Trenurile circulă din juma în jumătate de oră. Cei 76 de kilometri sunt parcurși de garnitura modernă în  doar 40 de minute. 

O luăm pe Queen Street pe fondul sonor al muzicii lui Șostakovici - Second vals - și ne îndreptăm spre primul obiectiv al zilei. Măreața Catedrală, ctitorie a Sf. Mungo, fondator și patron al orașului. 

Documentarul ne informează: „Sunt 10 minute din centru.”, 

pe care le-am transformat în timpi marțieni. 

Într-o vitrină văd gheata de aur a lui Dudu Georgescu. Ce vremuri ! 

Admirăm arhitectura clădirilor vechi și noi. 

Și mergem, nu glumă ! 

Mister AI m-a informat: „Clădirile în stil Art Nouveau din Glasgow sunt strâns legate de numele celebrului arhitect Charles Rennie Mackintosh, cel care a definit ramura scoțiană a acestei mișcări, cunoscută la nivel mondial sub numele de Glasgow Style. 

Spre deosebire de liniile extrem de curbate din Franța sau Belgia, stilul din Glasgow combină influențele Art Nouveau cu forme geometrice drepte, elemente celtice și accente tradiționale scoțiene.” 

Nimic despre Oradea, capitala Art Nouveau din România, singurul oraș mioritic inclus în prestigioasa rețea internațională Réseau Art Nouveau Network, fiind desemnată cea mai frumoasă destinație Art Nouveau din Europa ?!? Se poate mister AI ?... 

Noul stil a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca o respingere a formelor clasice, aducând linii curbe inspirate din natură și decorațiuni spectaculoase. Am văzut la Oradea, de câteva ori în ultimii ani, cum au renăscut acele clădiri sub administrația Bolojan: Palatul Vulturul Negru, simbolul orașului cu al său pasaj acoperit și superbul vitraliu cu pasărea măiastră, am vizitat Casa Darvas-La Roche, care găzduiește primul muzeu Art Nouveau din România cu interioare de epocă, mobilier original, vitralii și ceramică, apoi, Casele Adorjan cu fațadele pline de motive florale și simetrii elegante, Palatul Moskovits Miksa și altele de pe frumoasa pietonală, 

fără concurență în spațiul mioritic. 

Știam, tot de la mister AI, despre existența la Glasgow a unora în stil art nouveau: Școala de Artă, considerată capodopera lui Mackintosh, una dintre cele mai frumoase clădiri din Marea Britanie. Impresionează prin ferestrele sale uriașe, liniile drepte combinate cu detalii din fier forjat inspirate 

din natură, apoi Willow Tea Rooms, deschisă în 1903, unde el a proiectat totul, de la fațada clădirii până la mobilier, decorațiuni și tacâmuri, House for an Art Lover (Casa pentru un iubitor de artă). Deși planurile au fost desenate de el în 1901, clădirea a fost construită mult mai târziu, între 1989 și 1996, în interiorul unui frumos parc. Este o explozie de eleganță Art Nouveau, cu camere mari decorate cu trandafiri stilizați și motive geometrice. The Lighthouse (Farul) este prima clădire publică proiectată de artistul arhitect, destinată inițial sediului unui ziar local, azi centru cultural dedicat arhitecturii și designului. 

Elementul central este turnul  în formă de spirală. 

În fine, Queen's Cross Church, singura biserică construită după planurile sale. Clădirea este o îmbinare a stilului gotic local cu elemente decorative Art Nouveau, vizibile mai ales în vitralii și în sculpturile din lemn. 

Nu știu dacă vom ajunge prin acele locuri. 

Există și o zi, 13 iunie (ziua oficială a nașterii ardelencei mele), când este și Ziua Mondială Art Nouveau. 

Deocamdată, prin fața ochilor sunt clădiri din piatră roșiatică, stil victorian,

 combinate cu noile clădiri care au invadat orașul. 

Glasgow (nume de origine galeză) este cel mai mare oraș scoțian (500.000 loc.), situat pe malul râului Clyde, transformat în decursul a doar câtorva decenii dintr-un oraș industrial în centrul cultural al țării. Totuși, aerul din vremurile trecute se simte puternic. 

Urbea are numeroase muzee, galerii de artă, iar prin muzica sa este considerat capitala muzicii scoțiene. Este un „spațiu verde minunat”, orașul mândrindu-se cu nu mai puțin de 70 de parcuri și grădini. Vom vedea ! 

Deocamdată, ajungem la primul obiectiv. Închis ! Dăm ocol și paranormalul funcționeză ! Ne iese in cale îngerașul, sub forma unei bunicuțe plină de energie. Era ghid turistic ce aștepta un grup. Nu se lasă până nu ne duce, 

în pași alerți, la catedrala reală. 

Într-adevăr impresionantă ! 

Este singura catedrală medievală de pe teritoriul Scoției, 

care a supraviețuit durei Reforme Protestante din 1560. Lăcașul în stil gotic cu tavane înalte, coloane masive, cu bolți și vitralii impunătoare. Altarul modest, ca în toate bisercile scoțiene. Stil protestant, fără briz-brizuri. Grupurile de turiști primesc informații detaliate privind construcția și buna funcționare a parohiei.

A fost ridicată între secolele al XIII-lea și al XV-lea, 

pe locul unde Sf. Mungo ar fi fost înmormântat în anul 612 d.Hr. 

În vastul subsol se află  cripta în care Sf. Mungo (sau Kentigern) își găsește binemeritatata odihnă veșnică. Lângă catedrală sunt necropolele orașului, unul dintre cele mai renumite cimitire din Europa, cu peste 50.000 de scoțieni cu monumente, stil victorian, adevărate opere de artă. Să fie ! Brr ! 

Orașul este pavoazat și de artiștii pasionați de graffiti cu reușite creații. 

La Primărie, am crezut că au început arăturile de toamnă. În piața mare totul era răscolit făcându-se o reorganizare cvasigenerală. 

Doar câteva statui mai erau la locul lor, una fiind dotată cu un coif new generation. Este fix miezul zilei !

Tresar, la vederea altui Bobby !? Pornim spre Galeria de Artă Kelvingrove, al treilea obiectiv al zilei. 

Documentarul - 20’. Și mergem, și mergem, planul orașului jucându-ne iar feste. 

Mai întrebăm, pe cei care păreau de-ai locului, cât mai e ? 

Scoteau imediat telefonul și ne comunicau detaliat: unii 10’, alții, mai încolo 15’, iar un cuplu ne-a sugerat să luăm autobuzul. Nu știau cu cine au de-a face !

Răsplata a fost pe măsură în superbul parc unde se află marele palat. Intrăm. O clipă am avut senzația pătrunderii în submarinul Nautillus al căpitanului Nemo. 

Un concert la orgă delecta pe cei prezenți în spațiul central. 

Muzeul etalează în cele 22 de galerii (săli), un amestec, uneori bizar, de exponate. Un concept pe care nu l-am mai întâlnit. 

Parcurgem pe îndelete, în sunetele muzicii, sală cu sală, de la artefacte, inclusiv egiptene, statui, armuri, spade, evantaie, porțelanuri, bijuterii, ceramică la jucării ... 

Da, legătura cu Țara Mioriței e sigură!

Bineînțeles, pictura este prezentă. Vedem pânze semnate de mari pictori Rubens, van Gogh, Rembrand, Renoir, Rouault, Sisley ... Achiziția, în 1952, a tabloului Hristos al Sf. Ioan al Crucii realizat de Salvador Dali a stârnit protestele spontane ale studenților „suveraniști”. 

Au considerat că cele 8.200 de lire investite de autorități puteau fi folosite pentru promovarea artiștilor din Glasgow. Azi, tabloul este evaluat la 120.000.000 de euro ! Ce ți-i și cu scoțienii ăștia !?... 

În imediata apropiere a parcului se află Universitatea (1451), a doua ca vechime după 

St Andrew. Are și ea o Galerie de Artă datorită unui mecena, William Hunter, 

profesor aici, fiind considerată cel mai vechi muzeu din Scoția. 

Instituția  se află într-o superbă clădire, alt decor de Harry Potter. 

Nu avem când să ajungem la Muzeul transporturilor de pe malul râului Clyde. 

De reținut ! E greu la Glasgow să vizitezi ce îți propui fără un mijloc de transport.

Revenim, pe o ploaie măruntă, cu autobuzul la gară. Unde-s cizmele ? Glumesc, nu a fost cazul ! Trenul așteaptă să ne ducă spre casa temporară la Hilton în Edinburgh. 21.053 pași (16,29 km = 824 kcal.). Și-a  fost a treia zi !