Din nou la drum !

 

Din nou la drum !
 
Ne îndreptăm, cu microbuzul lui Alexandru, spre noua țintă - Roșiori de Vede, cunoscut în vechime sub numele de Russenart sau Rușii de Vede.
Se anunță o zi de primăvară cu mult soare, cu două zile înainte de 8 Martie, marea sărbătoare laică, care îngrijorează pe mulți bărbați ai Țării Mioriței. Apropo, am auzit că, inițial, se fixase ziua de 6 martie, însă până s-au hotărât femeile cu ce să se îmbrace s-a făcut 8 martie. Răi, dom’le, răi ! Unii !

Ca de obicei, la ieșirile nucleului dur al Clubului Numismatic Mihai Eminescu, o primă oprire la Monastirea Coșoteni, aflată la doar 4 km de Roșiori de Vede.

În vale, în razele soarelui dimineții vedem micuța biserică care a trecut prin veacuri, monastirea, în ansamblul ei, nerezistând timpului din varii motive.

Este cel mai vechi lăcaș de cult din Teleorman și unul dintre cele mai vechi din România, având peste 500 de ani vechime. 

Legenda consemnează modul în care Negru Vodă scapă de urmărirea turcilor, pe la 1300, ascunzându-se aici într-o scorbură. Apoi, a pus potcoavele calului invers, i-a dat drumul să plece și astfel a scăpat de iataganul turcesc.
Drept recunoștință față de pronia cerească, ridică schitul în jurul arborelui salvator.

Pe locul vechiului schit din vremea lui Negru Vodă, peste 300 ani, în 1647, domnitorul Țării Românești, Matei Basarab, ridică actuala bisericuță, pe care o vedem de pe dealul, unde s-a dezvoltat satul omonim. În această localitate, a văzut lumina zilei vestitul cărturar Radu Grămăticul, care, la porunca domnitorului Petru Cercel, a tradus în 1574,  Tetraevangheliarul, aflat astăzi la British Library.
Aici, a funcţionat, un timp, o şcoală la care învăţau copiii boierilor locului. Dovezi ale acelor vremuri le găsim prin documentele cercetate cu acribie de generalul maior (r) Valentin Becheru, ghidul nostru de astăzi. Moşiile pe care le primea monastirea în dar sunt atestate doar în hrisoavele lăcaşului. Biserica a fost restaurată, în 1708, de domnitorul Constantin Brâncoveanu transformând-o în metoc al Monastirii Văcăreşti (Bucureşti).
În 1864, monastirea multiseculară este total sărăcită rămânând fără averi. 

Abia în 2014 este readusă la rangul de monastire cu hramul Sf. Mare Mc Dimitrie, izvorătorul de mir, azi, cu un singur călugăr, care ne povestește că lăcașul a fost consolidat şi restaurat, în urma  amplelor lucrări demarate în 1997, 

finalizate în 2016.

 

Impresia personală este că cineva și-a bătut joc de acest monument străvechi privind restaurarea. Urmele, lăsate de tot felul de hoarde trecute prin această vale largă, plină de păduri odinioară, și ale localnicilor, relativ recente, se văd pe pereții scrijeliți, cu puține zone în care mai poate fi văzută pictura de altădată. 

Nu e prima oară când întâlnesc această stare de lucruri.

Pisania monastirii, pusă la 1 august 1647, se păstrează la Muzeul de Artă al României.

Trunchiul copacului în a cărui scorbură s-a ascuns Negru Vodă este zidit în peretele din dreapta bisericii, după ce o bună bucată de vreme a servit pe post de sfântă masă în Altar.

În 2025, prin grija Fundației Radu Grămăticul, a fost ridicată în curtea bisericii o troiță în memoria eroilor militari transmisioniști, monastirea fiind azi considerată protectoarea celor din comunicații, așa cum este Monastirea Putna pentru armata terestră, Monastirea Dintr-un Lemn (jud. Vâlcea), lăcaș de închinăciune și rugă al aviatorilor și marinarilor militari ș.a.

*
Ne îndreptăm spre Roșiori de Vede, oraș ridicat pe locul unui castru roman, care făcea parte din Limes Transalutanus (secolul III e.n.). 

Tot aici, între Limes Transalutanus și apa vânătă, râul Vedea de azi, se afla și cetatea daco-romană Arcinna (Artinna).
În 1338, cetatea Cervenul (20 km de Ruse) a fost cucerită de turci, prin incendiere, după cum grăiește o cronică a timpului. A ars, zile și nopți, sub privirile sutelor de călugări din sihăstria din apropiere. Astfel, mulți au plecat din Cetatea lui Roșu. O parte sunt fondatorii orașului Ruse, alți au trecut Dunărea stabilindu-se în micul târg pe râul Vedea, devenit Rușii de Vede.
O atestare, din 1394, menționează că, o dată cu împărțirea administrativă a țării, realizată de Mircea cel Bătrân, așezarea devine reședința județului Teleorman, statut de care orașul se va bucura mai bine de 400 de ani.
În hrisovul dat de Neagoe Basarab Monastirii Culumuș (Muntele Athos) (1512-1513) apar așezările Sârbii și Rușii, iar numele complet este menționat în actul emis la 18 mai 1526, în cancelaria domnitorului Radu de la Afumați. Cezar Bolliac afirmă că Mihai Viteazul dăruiește moșia Rușii de Vede călărașilor lui de acolo. Astfel, Teleormanul beneficiază încă din 1831 de un oraș, Ruși, și două târguri, Zimnicea (1835) și Mavrodin, aflate pe moșii.
La 1 iulie 1834, grupuri de locuitori din Mavrodin și Zimnicea hotărăsc înființarea unui oraș liber de orice ingerință străină, Alexandria, după numele domnitorului Țării Românești, Alexandru Dimitri Ghica. Istoria își urmează cursul și la 24 ianuarie 1995, orașul Roșiorii de Vede devine municipiul Roșiori de Vede, azi cu circa 22.000 de locuitori.
Geografii ne comunică amplasarea localității „între coline domoale și pâlcuri rămase din vestita Pădure Nebună a Teleormanului” (dovadă, la numai 25 km nord în satul Plopi, se află cel mai bătrân stejar din România).
Roșiori de Vede se află pe malul drept al râului Vedea și la 100 de km de București, pe care îi străbătusem dimineață, trecând prin localități cu nume cu rezonanțe istorice Prunaru, Buzescu, Peretu, Troianu. Prin oraș, se vorbește de „drumul lui Traian”, „drumul oii”, al „țintei” sau al „olacului”. Ghidul nostru amintește și de personalități ale locurilor: Dimitrie I. Berindei, gen. Anton Berindei, Gala Galaction, Zaharia Stancu, Marin Preda, Floarea Calotă …

Ei, da, venisem aici pentru a participa la evenimentul cultural comemorativ dedicat preotului, doctor și profesor de teologie, Gala Galaction (Grigore Pișculescu), fiul arendașului Nicolae Pișculescu și al Chiriachiei Ostreanu, fiica preotului din Roșiorii de Vede.

În cei 82 de ani de viață, Gala Galaction a mai fost și scriitor, filozof și critic literar, traducător al Bibliei în Limba Română, împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu (după texte din ebraică și greacă). Autorul cunoscutului roman Papucii lui Mahmud, a cărui acțiune se petrece în Roșiori de Vede, și-a făcut studiile gimnaziale aici, fiind născut în apropiere, la Didești, la 16 aprilie 1879 și trecut la cele veșnice la 8 martie 1961 la București.
„Gala Galaction a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie la Universitatea din București (1898-1899), pe care le-a abandonat în favoarea celor de la Facultatea de Teologie (1899-1903). Și-a continuat studiile la Cernăuți, unde a obținut doctoratul în teologie în 1909. În 1922, este hirotonisit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău.
Devine apărător ecleziastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului între 1909 și 1922, misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor între 1922-1926, profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău a Universității din Iași (1926-1941), fiind și decan trei ani, apoi, profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București între 1941-1947.
În tinerețe a colaborat la revistele Viața Românească, Adevărul și Sămănătorul. A fost discipol al filosofului Constantin Dobrogeanu-Gherea, devenind ulterior adept al popranismului și al socialismului. Urmarea a fost  încadrarea ca o figură importantă a aripii de stânga din spectrul politic român, simpazant al mișcării muncitorești. Pictorul Nicolae Tonitza realizează coperta culegerii de eseuri a lui Galaction O lume nouă și portretul său în ulei intitulat Omul lumii noi (1920).
Debutează în 1902 cu nuvela fantastică Moara lui Călifar, despre ispita diavolului. În 1914 publică volumul de nuvele și schițe, Bisericuța din Răzoare, cu care obține premiul Academiei Române în 1915. Scrierile de rezistență care îi definesc locul în literatura română sunt nuvelele și povestirile scrise în perioada 1902-1910, publicate în revistele Literatura și arta română, Linia dreaptă (1904), Revista idealistă (1907).
În nuvelele sale, De la noi, la Cladova, Moara lui Călifar, Gloria Constantini a îmbinat fantasticul magic cu tratarea realistă. În romanul Papucii lui Mahmud, profesează un fel de religie naturală, admițând valabilitatea tuturor confesiunilor. Doctorul Taifun este o dezvinovățire a Magdalenelor menționează critical G. Călinescu. La răspântie de veacuri este un roman autobiografic iar Jurnalul, publicat postum are valoare literară prin trăsăturile inedite cu care conturează portretul moral și psihologic al omului Galaction.
Face și o traducere remarcabilă a Neguțătorului din Veneția de Shakespeare.

În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele Cronica și Spicul, care apar între 1915 și1918.
Retragerea forțată a regelui Carol al II-lea și instaurarea Statului Național Legionar sub Garda de Fier determină și retragerea lui Gala Galaction din viața publică.
Gala Galaction este nominalizat și ca „activist de stânga”, atât pentru activitatea din tinerețe, cât și cea de după 23 August, când a început colaborarea cu Partidul Comunist din România, fiind prezent în viața literară sau politică. În 1947 este ales membru titular al Academiei Române. Se știe cum erau aleși în acei ani membrii noi academii populare. Unii malițioși au scris că și acum sunt grave derapaje ! Apoi, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională (sesiunea 1948 – 1952), comiteteși comiții. Primește Ordinul Muncii, clasa întâi, în 1954, precum și alte distincții și premii.
A călătorit în Țara Sfântă, Grecia, Italia, Egipt Ungaria, ultimii ani fiind imobilizat în pat.
Primăria orașului Ierusalim a denumit o piațetă din preajma Văii Crucii în amintirea lui Gala Galaction, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenia a fost pusă la o grea încercare.
Școli la Roșiori de Vede și Mangalia îi poartă numele.”

Toate acestea și multe alte informații au fost rememorate, în prezența unui numeros public, la vernisajul expoziției Gala Galaction – ostaș al domnului și rob al scrisului, moderat de Veronica Cojocaru de la Muzeul de Istorie Petru Voivozeanu, cele mai multe fiind prezentate metodic de generalul (r) Valentin Becheru, precum și prin alocuțiunile ținute de invitați. 

La finalul intervenției sale, președintele Clubului nostru, Ștefan Dina, a mulțumit gazdelor atât pentru evenimentul comemorativ, cât și pentru piesele realizate cu acest prilej de Secția Numismatică Alexandria, președinte Teodor Săceanu.

După vernisaj, continuăm vizita la Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena (Serdăreasa), cel mai vechi lăcaș de cult din oraș, ctitorie a serdarului Marin Butculescu și soției sale Maria, cea care a finalizat construcția. Părintele protoiereu Mircea Ionescu ne oferă alte informții privind istoricul și viața religioasă a protopopiatului cu cele 65 parohii. De menționat, Gala Galaction a fost unul dintre cei care au contribuit din plin la salvarea acestui monument.

Urmează Școala Gimnazială Mihai Eminescu cu ineditul monument și un panotaj de excepție cu grafică Mihai Eminescu. 

Tot nu am fost lămurit dacă ansamblul de la Onești este copiat sau este primul ! 

Ajungem și în parcul central Av. Nicolae Popescu-Vedea la bustul Eminescu (sculptor Doru Drăgușin), dezvelit în 1994. 

În dreapta, se află sculptat capul scritorului Marin Preda, teleormănean prin naștere și operă (Moromeții, Pădurea nebună …).

După aniversarea lui Victor Andreescu, la 50 de ani, membru al Clubului nostru, într-o atmosferă festivă pe măsură, ne deplasăm spre ultimul obiectiv al zilei din cimitirul orașului, la secțiunea unde sunt înhumați 91 de căzuți la datorie în Primul Război Mondial. Militari români și germani.

În partea de sus, a monumentului comemorativ din piatră, se află un vultur cu aripile deschise în vârf, una frântă, și diferite insemne militare și religioase pe cele patru părți. Aflăm detalii interesante de la doi reprezentanți ai Armatei Române, generalul (r) Valentin Becheru și colonel (r) Cristian Scarlat, fost director al 

Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Cred că și aici trebuie intervenit de către restauratori profesioniști !
Soarele scapătă spre asfințit, ne luăm rămas bun de la gazde și la drum !
Mulțumesc colegilor din cadrul clubului pentru unele imagini.

Pe data viitoare !