Wikipedia

Rezultatele căutării

marți, 11 septembrie 2012

DOR de ALTĂDATĂ





 DOR de ALTĂDATĂ

  Am fost plecat câteva zile în zone, fără semnal şi unde radio de tot felul, pline de amintiri de acum un secol. Mi s-a întâmplat să primesc invitaţia, de a revedea locurile copilăriei şi a vacanţelor de neuitat,
la împlinirea vârstei-prag.
Când legiuitorul îţi spune că ai muncit destul şi trebuie să binemeriţi recunoaşterea muncii tale (!). De fapt, să ţi se restituie o mică parte din contribuţia dată, din leafa ta, de-a lungul anilor.
Nu mai fusesem, decenii bune, prin acele locuri, după ce părinţii au venit la casa bunicilor din Bârlad. Nu puteam rata ocazia ivită. Nu eram la prima tentativă de a o lua spre acele locuri ale unor timpuri demult apuse.
Dar nu, întotdeauna, e cum vrea omul !


Asemenea, sergentului ce urca agale drumul de costişă, Loganul bunului meu prieten, din lumea cărţilor vasluiene, sforăia pe drumul de la Cioată.
Un rest al falnicului stejar misterios, făcut scrum de un fulger în plină vară.
Legenda, cu tot soiul de întâmplări ciudate, circulă şi azi, iar unii văd, din când în când, flăcări jucăuşe, albăstrui, prin partea locului.
Nerăbdarea creşte şi pielea se face de găină.
Satul, dintre colinele molcome ale Moldovei, se deschide în faţa ochilor.
Şoseaua din beton se termină brusc la intrarea în sat !?!
Cred că numai la români se pot întâmpla astfel de lucruri.
Logica mă împinge la finalizarea ei dincolo de sat, dar asta e doar logica mea, nu şi a decidenţilor locali, aflaţi la distanţă. La centrul comunal.
Trecem pe lângă iazul multisecular, de pe vremea lui Ştefan, marele reformator, care a obligat toate satele să îşi creeze o alternativă la 
hrana cea de toate zilele.
Cum mediul era propice Moldovei şi azi întâlnim asemenea oaze dătătoare de mâncarea săracului. Numai că gestionarea lor numai aparţine obştii, ci unor forţe obscure şi lacome doar de profit.
Amenajarea lacului lasă mult de dorit.
Cu un singur buldozer s-ar putea reface sistemul de altădată. Cine ? Mai bine un teren de fotbal în pantă ! Sau un parc natural în mijlocul satului !
Bani europeni aruncaţi în buzunarele hulpave ale românilor descurcăreţi.
Colinele, cu codri seculari, înconjoară satul pe trei părţi, creând un spaţiu ce ţine numai de planurile lui Dumnezeu. Arborii seculari numai există, dar e bine că s-au făcut împăduri şi o altă generaţie de stejari, fagi, carpeni, frasini, tei, paltini, cireşi sălbatici, corni, asistă tăcută şi ocrotitoare la viaţa tihnită a satului.
Aflat într-o agonie evidentă, ca mai toată ţara.
E zi de mare sărbătoare creştinească. Oamenii sunt la hramul
Bisericii Naşterea Maicii Domnului din Chiţoc, ctitoria enigmaticului Ştefan Angheluţă, care a făcut şi o şcoală pe la 1855. Aici au desluşit buchea cărţii şi s-au pregătit pentru viaţa religioasă mulţi slujitori, printre care şi
marele episcop-cărturar Ioan Antonovici.



Revăd zeci de chipuri, asemenea lui Făt-Frumos, venit din Valea Plângerii. În rest nicio asemănare. Timpul a trecut prin noi şi greu recunosc pe cineva dacă nu-mi spune de-al cui este. Şi-atunci se rupe o pânză. Se deschide un fişier. Amintirile şi emoţiile năvălesc prin toate sinapsele şi conexiunile.
- Dumneata de-al cui eşti ? - Eu sunt a lui … - Aha, ai casa pe uliţa aceea ?!
- Da, da, da !
- Eşti nepotul lui moş Ştefan, care avea cel mai mare teasc din sat,
cu două roţi, de presat strugurii ?
- Da, da, da !...  - Nu, nu, nu !... - Da, da, da !...
O revedere cu prietene şi prieteni din copilărie. Mă mir cum îmi revin în memorie secvenţe demult ascunse. Imagini pe care le credeam pierdute.


Nu întâmplător suntem dotaţi cu cele mai puternice computere.
Cu mult peste parodiile inventate de om. Şi de care suntem dependenţi.
Numai că ale noastre sunt setate şi programate în alte depărtări stelare !
Şi nu folosim decât 5-10% din capacitatea softului implementat.
Nu întotdeauna în scopuri nobile.
Ce pleacă spre centrul de comandă la termene incontrolabile
de medicii specialişti şi electroniştii terrieni ! Aici e marea enigmă !



„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid cu mintea tainele …”


Vrednicul preot Iulian, adevărat urmaş al tatălui meu, care a păstorit aici aproape treizeci de ani, mă duce direct în clopotniţa, ce se înalţă mândră deasupra bisericii, recent consolidată şi în curs de restaurare.
E clar că ştie multe dintre isprăvile făcute de subsemnatul şi prietenii lui prin copilărie. Fapte comunicate de analistele locale: lelea Maranda sau Porfira.
Ştia de urcatul pe biserică, spre îngrijorarea părinţilor, despre genocidul cucuvelelor aciuate prin podul bisericii, pe care vroiam să le învăţ să înoate. La care am adăugat răsturnarea căldării cu aghiazmă la o Bobotează aprigă, incendierea cefei unui prieten, dată cu gaz, la deniile unui Sf. Paşti, înmormântarea puiului de curcă, mersul cu uratul la sărbătorile de iarnă,
obsesia magnetului şi câte şi mai câte !
Alte amintiri, depănate cu amicul Sandu, de la centru, despre „marile” noastre performanţe artistice şi sportive din anii 60 ai ultimului secol
din mileniul trecut !



Multe lucruri s-au mai petrecut de atunci şi până acum !?!
Când au fost toate astea ? Şi ce ne mai hărăzeşte viitorul ?
De ce să nu recunoaştem. În fiecare din noi e un Nică a lui Ştefan a Petrei.
Ne asemănăm, măcar la pozne, dacă nu şi la talentul de povestitor.
Chiar dacă nu toţi am trăit numai în libertatea satelor. Ce vremuri !?!
Totul e în schimbare. Timpurile moderne (!?!) îşi pun amprenta.
Chiţocul !
Parcă-i acela de atunci şi parcă nu e ceea ce văd ochii împăienjeniţi.


Fata părintelui, o zgâtie talentată şi plină de curiozităţi, ne prezintă realizările artistice. Pietre plate, alese cu mânuţa ei, pictate cu scene religioase.
Gândul îmi zboară, instantaneu, la prietenul aflat pe plaiuri americane.
Cu o fată la fel de talentată, urmaşă a tatălui ei, studentul-creator al basoreliefului de pe monumentul eroilor din curtea bisericii, ridicat în timpul când tata şi mama contribuiau cu toată dragostea la civilizarea locului.


Tot felul de lucruri ciudate.
În biserică se află un ceas pe perete. Unul identic este în casa părinţilor, goală acum, de la Bârlad. La mine, în Iancului există un altul asemănător !


  O iau prin pădurea Ograda Bisericii spre scoruşii pe care îi ştiam de copil.
Erau acolo. Semeţi, Singuratici. Drepţi ca lumânarea. Toţi trei.
Un pic mai bătrâni. Dar ce contează, la ei, 65 de ani ?

Al vostru,
Sergiu-Marian D. Găbureac
trecător prin Chiţocul Vasluiului

Mai multe despre Chiţoc şi multe altele, în curând, pe http://blogulluigabu.blogspot.ro/,  



Un comentariu:

  1. Asta-i adevarata romanie si astia sunt adevarati romani "oameni asa ca dvs".V-am citit si m-au patrus si pe mine emotiile!! Frumoasa lectia de geografie!

    RăspundețiȘtergere